Schimbarea nu înseamnă că te-ai pierdut

Schimbarea nu înseamnă că te-ai pierdut.

Schimbarea este un proces prin care poți ajunge să te regăsești într-o formă nouă.

Cu câțiva ani în urmă participam la un grup de formare profesională. Lucram pe propriile noastre istorii de viață, pe rănile pe care fiecare le aducea cu el în profesie. Nu eram acolo în rolul de psihoterapeut. Eram acolo ca om.

Tocmai trecusem printr-un diagnostic medical. Viața îmi schimbase direcția fără să-mi ceară voie. Încă funcționam, încă mergeam înainte, dar adevărul este că nu integrasem ceea ce mi se întâmplase. Mintea înțelesese. Corpul și sufletul erau încă în urmă.

La un moment dat, formatorul ne-a rugat să alegem o metaforă pentru felul în care ne simțeam.

Fără să mă gândesc prea mult, am spus:

„Mă simt ca un șarpe care își leapădă pielea.”

Mi-am dat seama că imaginea aceea mă descria mai bine decât ar fi putut-o face orice explicație.

Un șarpe nu își schimbă pielea pentru că și-o dorește.

O schimbă pentru că cea veche a devenit prea strâmtă.

Prea rigidă.

Prea uzată.

Nu mai poate crește în ea.

Dar există un lucru pe care nu îl observăm aproape niciodată.

După ce pielea veche cade, cea nouă nu este imediat puternică.

Este fină.

Este moale.

Este sensibilă la orice atingere.

Are nevoie de timp până când devine rezistentă.

Cred că exact așa sunt și oamenii în perioadele de tranziție.

Noi ne imaginăm schimbarea ca pe un moment. Ca pe o zi în care închidem o ușă și deschidem alta.

În realitate, schimbarea este un interval.

Un timp în care nu mai suntem cine am fost, dar încă nu știm cine devenim.

Este poate una dintre cele mai vulnerabile poziții în care poate ajunge un om.

Nu mai încapi în vechea viață, dar nici cea nouă nu s-a așezat încă.

De aici apare frica.

Nu pentru că schimbarea este greșită.

Ci pentru că pielea nouă este încă fragilă.

De multe ori, oamenii ajung în cabinet spunând:

„Nu mă mai recunosc.”

Și aproape întotdeauna rostesc această propoziție cu teamă.

Ca și cum faptul că nu se mai recunosc ar însemna că s-au pierdut.

Dar dacă nu este așa?

Dacă, uneori, faptul că nu te mai recunoști nu este semnul că te destrami, ci că vechea ta identitate a devenit prea mică pentru omul care începi să fii?

Există schimbări pe care le alegem.

Și există schimbări care ne aleg ele pe noi.

O boală.

Menopauza.

Plecarea copiilor de acasă.

Pensionarea.

Pierderea unei persoane dragi.

O despărțire.

O mutare.

Trecerea timpului.

Niciuna dintre ele nu ne întreabă dacă suntem pregătiți.

Toate ne obligă, însă, să renunțăm la o piele care ne-a protejat ani întregi.

Uneori ne agățăm de ea.

Nu pentru că era perfectă.

Ci pentru că era cunoscută.

Iar necunoscutul sperie întotdeauna mai mult decât disconfortul familiar.

Privind în urmă, îmi dau seama că, în acel grup de formare, nu vorbeam doar despre experiența prin care trecusem.

Vorbeam despre ceva ce aveam să înțeleg mult mai târziu.

Nu se schimbase esența mea.

Nu devenisem alt om.

Îmi schimbam doar o piele veche.

O piele care rămăsese prea mică și prea tăbăcită pentru viața care urma.

Aveam nevoie să las schimbarea să mă cuprindă.

Cu tot cu suferință.

Cu tot cu frică.

Cu tot cu nesiguranță.

Pentru că acestea nu erau semne că procesul merge prost.

Erau semne că procesul exista.

Astăzi, după mulți ani de lucru cu oamenii, cred că una dintre cele mai mari suferințe nu este schimbarea în sine.

Ci convingerea că, dacă te-ai schimbat, înseamnă că te-ai pierdut.

Eu cred exact contrariul.

Schimbarea nu înseamnă că te-ai pierdut.

Înseamnă că viața îți cere să crești dincolo de pielea care te-a protejat până acum.

Și, pentru o vreme, pielea aceea nouă va fi sensibilă.

Va tresări ușor.

Va obosi repede.

Va avea nevoie de grijă.

Nu este un semn de slăbiciune.

Este semnul că te naști încă o dată.

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat, atât ca om, cât și ca psihoterapeut:

Nu toate schimbările ne iau ceva.

Unele ne redau, încet și cu răbdare, o versiune a noastră pe care încă nu am avut ocazia să o cunoaștem.

Cum putem crește copii fericiți?

Corpul copilului nu uită

Astăzi dimineață, printre fotografii de vacanță, reclame și citate motivaționale, mi-a apărut în față o știre. O mamă își lovea, în plină stradă, fiica de opt ani.

Am rămas câteva minute cu privirea în ecran, fără să mai pot derula.

Mi-am observat propriile sentimente: am empatizat cu amândouă.

Cu fetița, desigur.

Dar și cu mama.

Nu cu gestul ei. Gestul nu poate fi justificat. Un copil nu ar trebui lovit niciodată.

Am empatizat însă cu omul din spatele acelui gest. Cu o femeie care, poate, este epuizată. Poate că acea femeie crește un copil fără sprijin real. Poate poartă în ea ani întregi de oboseală, frică, neputință și modele de educație pe care nimeni nu a învățat-o să le pună sub semnul întrebării.

Și, în timp ce mă uitam la acea imagine, mi-am amintit de copilăria mea.

În clasa întâi, învățătoarea mea mă bătea.Nu este o metaforă și nici o exagerare.

Mă bătea atât de tare încât ajungeam acasă cu fundul învinețit și cu smocuri de păr smulse din cap. Ne lovea cu rigla peste palme pentru că nu scriam suficient de frumos.

Scrisul meu a devenit frumos.Dar viața mea s-a urâțit.Frica aceea s-a lipit de corpul meu ca o broșă pe care nu am mai reușit s-o desprind multă vreme.

Au trecut zeci de ani până când am reușit, încet și cu multă muncă, să o dau jos. Și totuși, dacă privesc cu atenție, urmele ei încă se văd.

Corpul copilului nu știe nimic despre un adult obosit.

Nu știe nimic despre lipsa banilor, despre stresul facturilor, despre un divorț, despre depresie, despre un serviciu care consumă toată energia sau despre singurătatea unei mame.

Nu știe nimic despre un tată care confundă controlul cu iubirea.

Nu știe nimic despre o învățătoare care crede că disciplina se construiește prin frică.

Corpul copilului știe un singur lucru: să memoreze.

Memorează tonul vocii.

Memorează palma.

Memorează privirea.

Memorează umilința.

Memorează lipsa de siguranță.

Și, uneori, păstrează aceste amintiri pentru o viață întreagă.

Dacă stăm puțin cu noi, descoperim în interior un copil speriat care ne vorbește.

Uneori,asta apare sub forma unei amintiri.

Alteori sub forma unei senzații din corp.

Alteori sub forma unei fraze atât de simple și atât de dureroase: „Nu îmi aduc aminte să fi fost îmbrățișată.”

sau

„Îmi era frică atunci când auzeam cheia în ușă.”

Trauma nu înseamnă doar ceea ce ni s-a întâmplat.

Înseamnă și ceea ce corpul nostru a fost nevoit să învețe pentru a supraviețui.

Iar acesta este motivul pentru care nu cred că întrebarea cea mai importantă este:

„Cum pedepsim părinții care greșesc?”

Ci:

„Cum ajungem să existe cât mai puțini părinți care lovesc?”

Pentru că un adult care își poate regla emoțiile nu apare din întâmplare.

Se formează.

Se sprijină.

Se învață.

Se vindecă.

Poate că adevărata investiție într-o societate nu este doar să construim școli mai bune sau spitale mai moderne.

Poate că cea mai importantă investiție este să construim adulți suficient de vindecați încât să nu-și mai descarce propria durere pe copiii lor.

Cred că fiecare generație primește o alegere.

Să transmită mai departe ceea ce a primit.

Sau să oprească lanțul.

Nu este o alegere ușoară.

Uneori înseamnă ani de terapie.

Înseamnă să privești cu sinceritate spre propria copilărie.

Înseamnă să plângi pentru copilul care ai fost înainte să poți avea grijă de copilul pe care îl crești.

Dar cred că merită.

Pentru că fiecare copil care nu mai învață frica drept limbaj al iubirii schimbă puțin lumea în care trăim.

Poate că aceasta este întrebarea pe care ar merita să ne-o punem mai des.

Cum putem crește copii fericiți?

Și, poate la fel de important:

Cum ne putem vindeca și noi, astfel încât să ne oferim șansa unei fericiri tardive, dar adevărate?

Pentru că niciodată nu este prea târziu ca un copil rănit să fie întâlnit, în sfârșit, de adultul care a devenit.

Ritmul pe care l-am învățat de la natură

Nu mi-am imaginat niciodată că o curte poate schimba un om.

Când m-am mutat la țară, credeam că schimb doar adresa. În realitate, aveam să descopăr că schimb și ritmul în care trăiesc.

La început au fost lucrurile mici.

Păsările pe care nu le mai auzisem de ani întregi. Nu pentru că nu existau, ci pentru că zgomotul orașului devenise atât de firesc, încât acoperise zgomotul discret al naturii.

Diminețile aveau alte sunete. Serile aveau altă lumină. Vântul avea glas. Iar liniștea nu mai părea un gol care trebuie umplut, ci un spațiu în care puteam, în sfârșit, să mă aud pe mine.

Apoi a venit pandemia.

Pentru mulți a însemnat izolare. Pentru noi a însemnat timp.

Eu și soțul meu am plantat pomi fructiferi. La început păreau doar câteva bețe înfipte în pământ. Astăzi sunt parte din povestea casei noastre.

Și, fără să-mi dau seama, au început să mă învețe.

M-au învățat că unele lucruri nu pot fi grăbite. Oricât ai privi un mugure, el nu înflorește mai repede.

M-au învățat că există un timp al răbdării și un timp al acțiunii. Când fructele sunt coapte, nu mai poți amâna. Natura nu negociază cu agenda noastră.

M-au învățat că îngrijirea nu înseamnă gesturi spectaculoase, ci atenție constantă. Puțină apă. O tăiere la timpul potrivit. Observarea unei crengi uscate înainte să fie prea târziu.

M-au învățat că viața se construiește exact la fel.

Din lucrurile mici, repetate.

Nu din entuziasmul unei zile.

Uneori însă uit toate acestea.

Orașul încă locuiește puțin în mine. Ritmul lui mă prinde din urmă. Agenda se umple. Telefonul sună. Apar lucruri urgente, notificări, întâlniri, termene limită.

Și încep din nou să alerg.

Dar apoi ies în curte.

Mă opresc câteva minute.

Simt o adiere de vânt. Aud o pasăre pe care nu știu să o numesc. O broască își face apariția, fără nicio grabă, ca și cum ar veni doar să mă salute.

Și îmi amintesc.

Natura nu se grăbește niciodată.

Și totuși, totul se întâmplă.

Poate că nici noi nu avem nevoie să trăim mereu într-un singur ritm.

Există zile pentru alergare și zile pentru odihnă.

Există anotimpuri în care construim și anotimpuri în care așteptăm.

Există perioade în care rodim și perioade în care, la suprafață, pare că nu se întâmplă nimic, deși rădăcinile cresc în tăcere.

Poate că înțelepciunea nu înseamnă să alegem între ritmul orașului și ritmul naturii.

Ci să știm când avem nevoie de fiecare dintre ele.

Iar eu sunt recunoscătoare că, atunci când uit, curtea casei mele îmi amintește.

Nu prin cuvinte.

Ci printr-o frunză care se mișcă în vânt, printr-un pom care rodește la timpul lui și prin liniștea aceea simplă care îți amintește că viața nu trebuie trăită mereu în fugă pentru a fi frumoasă.

Când profesorul îmbătrânește

 

Există oameni pe care îi întâlnim fără să-i fi cunoscut vreodată.

Nu le-am strâns mâna. Nu am stat la aceeași masă. Nu ne-au rostit niciodată numele.

Și totuși, ne schimbă viața.

Pentru mine, unul dintre acești oameni este Irvin D. Yalom.

M-a însoțit aproape pe tot parcursul meu profesional. Am învățat psihoterapie din cărțile lui. Am încercat să înțeleg felul în care privea omul, relația terapeutică și marile întrebări ale existenței. Am ascultat prelegerile lui cu sentimentul că, dincolo de teoria psihoterapiei, vorbește despre ceva ce ne privește pe fiecare dintre noi.

L-am admirat nu pentru că părea să aibă toate răspunsurile, ci pentru că nu se temea să rămână în fața întrebărilor.

Apoi au venit anii în care am început să-i urmăresc nu doar opera, ci și viața.

Am suferit când soția lui, Marilyn, partenera alături de care petrecuse peste șaizeci de ani, a ales sinuciderea asistată. M-a impresionat felul în care a scris despre iubire, despărțire și durere, fără să încerce să înfrumusețeze nimic.

După câțiva ani, s-a recăsătorit.

Îmi amintesc că primul meu gând a fost: iată, în viață nici măcar iubirile pe care le numim veșnice nu sunt întotdeauna veșnice.

Nu a fost o dezamăgire.

A fost încă o lecție despre realitatea vieții, care este întotdeauna mai complexă decât idealurile noastre.

Apoi a venit o altă veste.

Fiul lui, Victor, s-a sinucis.

Am simțit atunci aceeași durere pe care o simt de fiecare dată când oamenii îi idealizează pe psihoterapeuți, ca și cum profesia noastră ne-ar imuniza împotriva tragediei.

Nu.

Cunoașterea nu este un vaccin împotriva suferinței.

Psihoterapeuții iubesc, pierd, greșesc, îmbătrânesc și plâng la fel ca ceilalți oameni.

Poate că singura diferență este că au un limbaj mai bogat pentru a descrie ceea ce trăiesc.

Astăzi, îl privesc pe Yalom la 91 de ani.

Mintea lui nu mai are aceeași claritate.

Corpul nu îl mai ascultă.

Faima nu îl mai protejează de limitele biologice.

Iar în unele interviuri văd tristețea unui om care înțelege foarte bine ce i se întâmplă și care nu mai poate negocia cu timpul.

Și mă surprind gândindu-mă că acum, într-un fel, rolurile s-au schimbat.

Ani la rând, el a fost cel care m-a însoțit pe mine.

Astăzi, am impresia că îl însoțesc eu pe el.

Nu îl pot ajuta.

Nu îi pot opri îmbătrânirea.

Nu îi pot alunga durerea.

Dar pot rămâne, cu recunoștință, lângă omul care mi-a arătat că psihoterapia nu începe cu tehnicile și nici nu se termină cu ele.

În aceste zile mă gândesc des și la o clientă aflată într-un doliu profund.

Revine, ședință după ședință, la aceeași întrebare:

„De ce?”

De ce s-a întâmplat?

De ce tocmai lui?

De ce acum?

De ce nu s-a putut altfel?

Este una dintre cele mai dificile întrebări pe care le primesc în cabinet.

Nu pentru că nu aș avea suficiente cunoștințe.

Ci pentru că uneori nu există un răspuns care să aline.

Încep să cred că întrebarea „De ce?” este, de multe ori, o mască.

Nu căutăm cauza.

Cauza o știm adesea.

Căutăm o explicație care să facă durerea suportabilă.

Căutăm o ordine într-o lume care, uneori, este profund nedreaptă.

Căutăm un sens care să ne permită să respirăm din nou.

Dar există tragedii care nu pot fi explicate într-un mod care să ne liniștească.

Există pierderi care nu pot fi reparate.

Există răni care nu se închid pentru că am găsit răspunsul potrivit.

Poate tocmai aici începe adevărata muncă a psihoterapiei.

Nu în găsirea tuturor răspunsurilor.

Ci în capacitatea de a rămâne alături de un om atunci când răspunsurile lipsesc.

Cred că aceasta este și cea mai mare lecție pe care mi-a oferit-o Irvin Yalom.

Toată viața a scris despre moarte, libertate, singurătate și lipsa unui sens prestabilit al existenței.

Iar acum trăiește exact ceea ce a descris.

Nu este protejat de propriile idei.

Nu este scutit de fragilitate pentru că este un mare psihoterapeut.

Și, paradoxal, tocmai acest lucru îl face și mai credibil.

Poate că psihoterapia nu promite că vom suferi mai puțin.

Promite doar că nu vom rămâne singuri în suferință.

Și că, uneori, un om poate sta lângă alt om fără să îi ofere explicații perfecte.

Doar prezență.

Doar adevăr.

Doar curajul de a spune:

„Nu știu de ce s-a întâmplat. Dar pot rămâne aici, cu tine, până când întrebarea «De ce?» se va transforma, încet, în alta.”

Poate cea mai importantă întrebare pe care o putem pune după o mare pierdere nu este:

„De ce?”

Ci:

„Cum voi continua să trăiesc, fără să renunț la partea din mine care încă poate iubi?”

Nu cred că există un răspuns definitiv.

Cred doar că acesta este drumul pe care îl parcurgem, fiecare în felul lui.

Iar uneori, cei care ne-au fost profesori ne arată acest drum nu prin ceea ce predau, ci prin felul în care își trăiesc, cu demnitate și vulnerabilitate, propria condiție umană.

Gânduri politice

În fiecare dimineață, îmi beau cafeaua înainte să mă uit la telefon. E un ritual mic, aproape sacru — apăs butonul espressorului, ascult zgomotul lui mecanic și mă las dusă de mirosul acela cald, înainte să las lumea să intre în lumea mea. Apoi, inevitabil, iau telefonul. Și aproape de fiecare dată, prima notificare e o știre politică. Nu o citesc întotdeauna. Dar simt, fizic, o strângere scurtă în stomac — înainte să înțeleg măcar conținutul.

M-am ținut departe de politică ani la rând. Mi-am spus că nu am timpul și nici expertiza necesară să mă informez cu adevărat, că între o ședință și un termen limită nu mai rămâne loc pentru analize economice sau dezbateri parlamentare. Și parțial a fost adevărat. Dar mai adevărat e altceva: m-am ferit, pentru că fiecare contact cu zona asta mă lăsa cu un gust amar, și nu știam ce să fac cu el.

Numai că politica nu a întrebat de dorința mea. A venit, lună de lună, în factura de la energie, în prețul pâinii, în deciziile care îmi schimbă viața fără să fiu consultată. Și am observat ceva ce nu mai pot ignora: nivelul pare să scadă. Discursul public e tot mai sărac, standardele morale tot mai elastice, iar ce ieri ne scandaliza, azi devine normalitate.

Știu, e o generalizare riscantă. Dar mă gândesc la cancer — la felul în care funcționează, biologic. Nu apare dintr-odată un organ bolnav. Apare o celulă. Una singură, la început, care nu mai ascultă regulile țesutului din jur. Și dacă nimic nu o oprește, vecinele ei învață, încet, aceeași indisciplină. Nu pentru că ar fi rele prin natura lor — ci pentru că mediul s-a schimbat, și ce era inacceptabil acum câțiva ani devine, fără să observăm exact când, regulă.

Asta simt când mă uit la spațiul public. Nu o singură persoană coruptă — un mediu care a învățat să tolereze coruperea. Nu un singur discurs sărac — un public care s-a obișnuit să nu mai ceară altceva.

Și aici e partea grea, partea pe care nu vreau să o evit: ne-am pierdut busola. Nu eu, nu tu — noi. Am ajuns să ne mirăm mai puțin, să ne indignăm cu jumătate de gură, să derulăm mai departe pentru că suntem epuizați, nu pentru că nu ne mai doare.

M-am întrebat de multe ori dacă mai există speranță. Nu am un răspuns mare, de manual. Am, în schimb, o observație mică, dar care mă ține trează: corpul uman nu se predă unei singure celule bolnave. Are un sistem imunitar care patrulează, recunoaște, intervine — nu vindecă totul instant, dar nu lasă haosul să se instaleze necontestat. Și sistemul imunitar nu e un erou singular. E o multitudine de celule sănătoase, fiecare făcându-și treaba ei mică, anonimă, fără glorie.

Cred că asta suntem noi, cetățenii simpli, în povestea asta: nu eroi, nu salvatori — celule sănătoase. Ce facem noi nu schimbă sistemul peste noapte. Dar fiecare dată când refuzăm să normalizăm o minciună mică, de fiecare dată când votăm informați și nu din inerție, de

fiecare dată când nu lăsăm copiii noștri să crească crezând că „toți sunt la fel, așa că nu mai contează”, suntem o celulă care încă ascultă regula corectă. Și o celulă sănătoasă, lângă alta, lângă alta — asta construiește, încet, un țesut care rezistă.

Nu știu dacă o să trăim să vedem vindecarea completă. Dar mă întreb, în fiecare dimineață, înainte să las telefonul să-mi dicteze starea: ce fel de celulă sunt eu azi? Cea care se molipsește de cinism, sau cea care, în liniște, ține ferm regula?

Nu am un răspuns definitiv. Doar întrebarea, pe care o ți-o las și ție.

Frumusețea care nu are nevoie de validare

Ce ne spune, de fapt, obsesia fetelor adolescente pentru machiaj, gene false și unghii tehnice — și de ce întrebarea adevărată nu este despre estetică, ci despre identitate.

În fața mea stă o fată de 14 ani. Vorbește repede, cu o energie care umple tot spațiul micului cabinet. Dar la un moment dat, vocea i se schimbă — o umbră fuge peste față — și îmi spune, aproape în treacăt: „Dacă vii la școală fără machiaj, ești urâtă. Pur și simplu ești urâtă.” Nu ca o opinie. Ca un fapt al lumii în care trăiește.

Am auzit această frază, în variante aproape identice, de la zeci de fete în ultimii ani de consiliere. Și de fiecare dată mă opresc și mă întreb: ce s-a întâmplat cu spațiul în care o adolescentă poate fi pur și simplu ea însăși, fără să fie catalogată, ierarhizată, evaluată?

Nu este despre machiaj. Nu a fost niciodată.

Să fim clari de la început: nu am nimic împotriva machiajului în sine. Arta de a te îngriji, de a experimenta cu culori și texturi, de a-ți exprima personalitatea prin felul în care arăți — toate acestea sunt forme legitime de auto-exprimare. Frumusețea, în toate formele ei, poate fi bucurie.

Problema nu este rimelul. Problema este teroarea socială care vine odată cu absența lui.

Când o fetiță de 13 ani investește ore întregi în gene false, unghii tehnice și contururi perfecte înainte de a merge la școală — nu la un eveniment special, ci la ore de matematică — ceva mai profund este în joc. Ea nu se pregătește să se bucure de propria imagine. Ea se pregătește să supraviețuiască privirii celorlalți.

Ierarhia vizibilă: cine ești dacă nu ești văzută

Adolescența este, prin definiție, vârsta întrebărilor de identitate. Cine sunt eu? Unde mă încadrez? Ce valoare am în ochii celorlalți? Sunt întrebări legitime, necesare, parte din procesul de formare a sinelui. Numai că, în lumea actuală, aceste întrebări s-au mutat cu precădere pe un singur teren: cel al aparenței fizice.

Rețelele sociale au amplificat la maximum un fenomen care a existat dintotdeauna în grupurile de adolescenți: comparația socială. Dar dacă în generațiile anterioare comparația se făcea cu colegele de clasă sau cu pozele din reviste, acum ea se face în timp real, cu sute de filtre, cu imagini procesate digital, cu influenceri de 16 ani care par să aibă secrete pe care restul lumii nu le știe.

Fetele de 13-14 ani nu aplică machiaj pentru că vor să pară mai mari sau mai sofisticate. O fac pentru că au internalizat o ecuație periculoasă: aspect impecabil = valoare socială = siguranță în grup. Iar inversul acestei ecuații — fața curată, unghiile naturale, părul nedescâlcit de stilist — este citit ca neglijență, ca dezinteres față de sine, ca semnal că ești „de nivelul doi”.

Întrebare pentru reflecție

Când ai văzut ultima dată o adolescentă care părea complet confortabilă

în propria piele, fără niciun strat de „îmbunătățire” exterioară?

Ce simți când ți-o imaginezi?

 

Ce pierdem când jocul devine stres

Există ceva profund trist în a vedea o copilă de 13 ani stresată că i-a ieșit prost conturul buzelor. Că genele false nu se lipesc corect. Că nu are aceleași unghii ca fata populară din clasa a opta.

Adolescența timpurie ar trebui să fie un spațiu de explorare — al ideilor, al prieteniilor, al pasiunilor, al emoțiilor. Un spațiu în care greșeala este permisă, în care poți fi urâtă și frumoasă în aceeași zi, în care valoarea ta nu se negociază la fiecare dimineață în fața oglinzii.

Când o fetiță investește energie cognitivă și emoțională masivă în a menține un standard vizual impus din exterior, acea energie lipsește de undeva. Lipsește din curiozitate intelectuală. Din relaxare. Din prietenii autentice. Din capacitatea de a se plictisi — și de a descoperi ce îi place cu adevărat, atunci când nu performează pentru nimeni.

Rolul adulților: martorii tăcuți ai unui standard imposibil

Ar fi simplu să dăm vina pe rețelele sociale și să ne oprim acolo. Dar adevărul este mai incomod. Fetele de 13 ani nu trăiesc în vid. Ele cresc observând adulți — mame, mătuși, profesoare — care comentează pe marginea aspectului fizic ca și cum ar fi o datorie morală. Care spun „ești frumoasă” drept cel mai mare compliment posibil. Care se uită la poze și remarcă în primul rând greutatea sau îmbrăcămintea.

Noi, adulții, am construit piesa de teatru în care ele acum joacă roluri. Nu putem să le cerem să iasă din scenă dacă noi continuăm să aplaudăm spectacolul.

Ca psiholog, aud constant părinți îngrijorați de cât timp petrec fiicele lor în baie sau câți bani cer pentru produse de machiaj. Dar aceiași părinți spun, câteva minute mai târziu: „Ei, oricum fetele sunt fetele, e normal să vrea să se aranjeze.” Normalitatea pe care o validăm fără să o chestionăm devine fundația pe care se construiesc așteptările imposibile.

Ce poate face diferența

Nu există soluții simple. Dar există câteva lucruri pe care le pot face adulții care au acces la viețile acestor fete — părinți, profesori, consilieri.

În primul rând, să schimbăm moneda complimentelor. Să remarcăm curiozitatea, perseverența, umorul, creativitatea — nu în plus față de cum arată, ci în locul lui, câteodată. Fetele cresc să valorifice ceea ce adulții din viața lor aleg să vadă.

În al doilea rând, să creăm spații în care fețele curate sunt normale. Acasă. La activitățile extra-școlare. La orele de consiliere. Spații în care nu există evaluare estetică, unde poți fi tu fără să performezi.

În al treilea rând, să vorbim despre presiunea socială pe numele ei adevărat. Adolescentele știu că simt ceva incomod când ies din casă fără machiaj — dar rareori au vocabularul sau cadrul pentru a numi acea presiune ca pe ceva exterior, impus, nedrept. Când numim lucrurile, ele devin mai puțin copleșitoare.

Și în al patrulea rând — cel mai dificil — să ne uităm la noi înșine. La conversațiile pe care le avem despre corp, despre vârstă, despre cum arătăm. La standardele pe care le aplicăm propriei noastre imagini. Copiii nu fac ce le spunem. Fac ce văd.

O întrebare de dus acasă

Care este ultimul lucru pe care i l-ai spus fetei din viața ta —fiică, elevă, nepoată — care nu avea nicio legătură cu felul în care arată?

Dacă durează mult să-ți amintești, poate că asta ne spune ceva important.

 

Frumusețea care nu are nevoie de validare

Îmi doresc să trăim într-o lume în care o fată de 13 ani poate merge la școală cu fața curată și să fie văzută ca exact ce este: o persoană întreagă, valoroasă, suficient de bună fără niciun strat adăugat.

Nu pentru că machiajul este greșit. Ci pentru că valoarea ei nu ar trebui să depindă de prezența sau absența lui.

 

Copilul din noi. Sau ce facem cu tot ce am primit

 

Am găsit ieri, în sertarul de la birou, o poză. Aveam cam șapte ani, stăteam pe o treaptă de beton în fața blocului, cu genunchii la piept și cu privirea undeva în afara cadrului. Nu zâmbeam. Nu eram tristă. Eram pur și simplu acolo, în lumea mea. Am stat cu poza în mână mai mult decât îmi propusesem.

Și m-am întrebat: ce știa fetița aia pe care eu, la cincizeci și ceva de ani, nu mai știu?

Azi e Ziua Copilului. O sărbătoare care, dacă stăm puțin cu ea, e mai complicată decât pare. Pentru unii dintre noi, copilăria e un loc la care ne întoarcem cu drag, cu nostalgie, cu mirosuri bune. Pentru alții… e un teritoriu pe care l-am lăsat în urmă cât am putut de repede, pentru că acolo nu era întotdeauna cald. Poate că părinții noștri au dat tot ce au putut — și totuși n-a fost destul. Poate că n-au mai apucat să ne vadă mari. Poate că noi înșine suntem acum părinți, sau bunici, și purtăm pe umeri atât propria copilărie, cât și pe a altora.

Viața are felul ăsta de a se derula. Și e greu. Și e frumos. Uneori în același timp, uneori în zile diferite.

Fetița din poza aia nu știa mare lucru despre psihologie. Dar știa să stea. Știa să se oprească pe o treaptă și să lase lumea să treacă pe lângă ea fără să simtă neapărat nevoia s-o urmeze. Undeva pe drum, am pierdut lucrul ăsta. Am început să alerg, să livrez, să fiu utilă, să nu dezamăgesc. Mecanisme de supraviețuire, le numim noi în cabinet — frumos și corect. Dar supraviețuirea, dacă durează prea mult, devine un fel de casă în care trăiești cu ușile zăvorâte pe dinăuntru.

A te crește pe tine înseamnă, în primul rând, să deschizi ușile alea.

Nu dintr-odată. Nu cu forța. Ci treptat, cu mână blândă, la fel cum ai deschide ferestrele unei camere care n-a mai avut aer de mult.

Am lucrat cu oameni care au primit prea puțin în copilărie și care, ajunși adulți, s-au transformat în niște furnizori neobosibili — pentru toți, exceptând pe ei înșiși. Am lucrat cu oameni care au primit mult, dar nepotrivit, și care au crescut cu un gol ciudat în interior, pe care nu știau cum să-l numească. Și am lucrat cu mine însămi, în propriul meu proces, suficient cât să știu că întrebarea nu e „ce am primit?”, ci „ce fac cu ce am primit?”

Le multiplicăm, le risipim, le dăm altora? Poate toate astea, pe rând, în funcție de zi.

Dar există un moment — și eu cred că fiecare dintre noi îl cunoaște, chiar dacă nu l-a numit — în care simți că ești gata să îngrijești și sămânța din tine, nu doar recolta pe care o dai altora.

Dacă ai fi azi față în față cu copilul care ai fost… ce i-ai spune?

Nu ca exercițiu terapeutic. Nu ca temă de gândit. Ci ca gest real, viu, din inimă.

Poate i-ai spune că a ieșit bine. Că tot ce i s-a întâmplat n-a reușit să-l strice de tot. Că ai învățat să porți cu tine și lucrurile grele, nu doar pe cele frumoase, și că ăsta e, de fapt, semnul că ai crescut.

Sau poate n-ai zice nimic. Ai sta pur și simplu acolo, pe treapta de beton, alături de el.

Și ar fi destul.

De ziua copilului, îți doresc un moment în care să fii și tu copilul tău — cu răbdare, cu căldură, fără grabă.

Când iubirea îți taie respirația. Despre diferența dintre iubirea intensă și iubirea sănătoasă

Articolul de astăzi este despre noi.

Despre adolescentele care confundă fluturii din stomac cu destinul.
Despre femeile care au iubit până la epuizare.
Despre acea parte din noi care, uneori, încă mai crede că iubirea adevărată trebuie să doară puțin ca să fie reală.

Iubirea care arde și iubirea care încălzește

Există iubiri care intră în viața noastră ca o furtună.

Nu bat la ușă. Nu întreabă dacă suntem pregătite. Vin cu intensitate, cu promisiuni, cu emoții mari, cu nopți nedormite și cu senzația aceea aproape amețitoare că „în sfârșit trăim”.

Telefonul devine o prelungire a inimii. Așteptarea doare. Prezența celuilalt calmează. Absența lui tulbură.

Și atunci confundăm intensitatea cu iubirea.

Dar intensitatea nu este întotdeauna iubire.
Uneori este anxietate.
Uneori este nesiguranță.
Uneori este dorința disperată de a fi văzute, alese, validate.

Iubirea intensă seamănă uneori cu focul: luminează spectaculos, dar poate și arde.

Iubirea sănătoasă seamănă mai degrabă cu o lumină caldă: nu îți ia aerul, ci îți amintește că poți respira.

De ce ne atrage uneori ceea ce ne „sufocă”?

Există un paradox profund uman: uneori alegem ceea ce ne destabilizează pentru că ne face să simțim că suntem vii.

Mai ales în adolescență, dar uneori și la maturitate, iubirea este trăită în extreme:

  • totul sau nimic,
  • apropiere totală sau retragere,
  • idealizare sau dezamăgire.

Pentru multe adolescente, iubirea intensă pare sinonimă cu iubirea adevărată.

„Dacă plâng mult, înseamnă că iubesc mult.”
„Dacă mă doare, înseamnă că este important.”
„Dacă mă consum, înseamnă că este real.”

Și totuși… nu orice emoție mare este o emoție sănătoasă.

La fel și pentru multe femei.

Uneori rămânem în relații care ne micșorează, ne obosesc sau ne lasă fără aer emoțional, doar pentru că am învățat că iubirea trebuie câștigată prin efort, sacrificiu sau răbdare infinită.

Dar iubirea nu ar trebui să fie o probă de rezistență.

Cum arată iubirea sănătoasă?

Poate că cea mai importantă întrebare nu este: „Cât de intens iubesc?”

Ci:

„Cum mă simt eu în această iubire?”

Iubirea sănătoasă nu este lipsită de emoție. Nu este rece. Nu este plictisitoare.

Dar este un loc în care:

  • poți fi vulnerabilă fără teamă,
  • poți spune „nu” fără vinovăție,
  • nu trebuie să te pierzi ca să fii iubită,
  • nu simți că trebuie să demonstrezi mereu ceva,
  • există spațiu pentru respirație, pentru autonomie, pentru devenire.

În iubirea sănătoasă, nu mergi pe vârfuri.
Nu trăiești permanent între frică și speranță.
Nu simți că valoarea ta depinde de mesajul care vine sau nu vine.

Iubirea sănătoasă nu te face mai mică.
Te face mai întreagă.

O metaforă despre aripi

Mă gândesc uneori că iubirea intensă seamănă cu o îmbrățișare prea strânsă.
La început pare protecție.
Apoi începi să nu mai poți respira.

Iubirea sănătoasă seamănă cu cineva care îți ține mâna, dar nu îți leagă aripile.

Cineva care îți spune:

„Poți să fii tu. Și tot aleg să rămân.”

Poate aceasta este diferența esențială:

iubirea care consumă vrea să te cuprindă complet; iubirea sănătoasă îți oferă spațiu să exiști.

Ce aș vrea să știe adolescentele și femeile

Dacă ești adolescentă, să știi că iubirea nu trebuie să doară ca să fie profundă.

Dacă ești femeie și ai trecut prin relații care te-au obosit, poate că nu ai iubit „greșit”. Poate doar ai confundat intensitatea cu siguranța.

Și poate că maturizarea emoțională înseamnă exact această schimbare subtilă:

de la

„Vreau o iubire care să mă consume”

la

„Vreau o iubire în care să mă pot regăsi fără să mă pierd.”

Pentru că iubirea adevărată nu ar trebui să îți taie respirația.

Poate că iubirea adevărată este aceea în care, pentru prima dată după mult timp,

simți că poți respira liber.

Vrăjitorii contemporani

 

De ce românii cred mai ușor în magie decât în știință și cum să recunoști un impostor înainte să fie prea târziu

Presa românească a documentat, în ultimii ani, un număr îngrijorător de cazuri în care bărbați fără nicio pregătire reală se prezentau drept psihologi, medici sau psihoterapeuți. Unii operau în cabinete improvizate, alții pe platforme de socializare. Dincolo de frauda intelectuală, unii au comis agresiuni grave, beneficiind de o autoritate artificială construită cu calcul rece.

Fenomenul impostorilor în spațiul terapeutic

Cazurile documentate prezintă un tipar recognoscibil: individul apare de nicăieri, cultivă rapid imaginea de «vindecător» sau «expert în suflete», acumulează un număr mare de urmăritori sau clienți și exploatează cu precizie vulnerabilitatea emoțională a acestora. În unele situații, consecințele depășesc cu mult simpla pierdere financiară — vorbim de traumatizare psihologică, agresiuni sexuale și destabilizarea echilibrului mental al unor persoane deja fragile.

Ceea ce face aceste cazuri cu adevărat îngrijorătoare nu este doar existența lor, ci facilitatea cu care funcționează. Un impostor competent nu are nevoie de diplomă. Are nevoie de îndrăzneală, de un limbaj pseudo-profesional convingător, de o prezență online bine construită — și de un public pregătit să creadă.

De reținut: Oricine poate pretinde că este psiholog, coach terapeutic sau vindecător energetic. Profesia de psiholog clinician este reglementată prin lege — verificarea în Registrul Colegiului Psihologilor din România (copsi.ro) este gratuită și accesibilă în mai puțin de un minut.

Magia versus știința: de ce o bătălie inegală în România

Moștenirea istorică a neîncrederii instituționale

Deceniile de comunism au lăsat o cicatrice profundă în psihologia colectivă românească: neîncrederea sistematică în instituții, în specialiști, în autoritatea oficială. Sistemul medical comunist era unul de supraviețuire, nu de vindecare; psihologia era privită cu suspiciune sau era cooptată de regim ca instrument de control. Această moștenire a generat un vid de autoritate legitimă pe care pseudo-specialiștii s-au instalat confortabil, prezentându-se tocmai ca alternativă la «sistemul care nu te ajută».

Gândirea magică și tradiția orală

Societatea românească, preponderent rurală până nu demult, a funcționat secole întregi cu un sistem paralel de vindecare: descântece, leacuri băbești, vindecători cu puteri «speciale». Acest sistem nu a dispărut odată cu modernizarea — el s-a adaptat și s-a rebranduit. Vindecătorul energetic de astăzi este succesorul direct al babei din sat: același apel la puteri nevăzute, același mesaj că «medicina oficială nu te poate ajuta, dar eu pot». Singura diferență este că astăzi operează pe Instagram și YouTube, nu în curtea din sat.

Intolerarea incertitudinii și promisiunea vindecării rapide

Psihologia onestă presupune timp, efort, incertitudine și disponibilitate de a renunța la iluzii. Pseudoterapia promite exact contrariul: transformare rapidă, certitudine absolută, rezolvări profunde în câteva ședințe sau în urma unui ritual. Într-o societate cu niveluri ridicate de anxietate și toleranță scăzută la incertitudine — agravate de crize economice repetate — promisiunea vindecării miraculoase devine irezistibil de atractivă în comparație cu invitația la un proces terapeutic autentic, dar dificil.

Rețelele sociale: acceleratorul șarlatanismului

Dacă altădată un impostor era limitat geografic la comunitatea sa, astăzi poate ajunge la sute de mii de urmăritori în câteva luni. Algoritmii platformelor de socializare favorizează conținutul emoțional, spectaculos și simplificator — exact ceea ce oferă un pseudo-terapeut. «Testimonialele» funcționează ca dovadă socială, anulând scepticismul chiar și al celui mai prudent observator. Postările despre «vindecări miraculoase» sau «transformări în 21 de zile» nu avertizează niciodată despre riscuri sau limite — pentru că nu există stimulent să o facă.

„Un impostor competent nu are nevoie de diplomă. Are nevoie de îndrăzneală, de un limbaj pseudo-profesional — și de un public pregătit să creadă.”

De ce femeile sunt mai vulnerabile?

Datele arată constant că femeile reprezintă covârșitoarea majoritate a clienților pseudo-terapeuților și ai serviciilor de «vindecare alternativă». Această vulnerabilitate nu este o slăbiciune individuală — ea este produsul unor mecanisme sociale bine documentate în literatura de specialitate.

Socializarea spre empatie și căutarea conexiunii

Femeile sunt socializate să fie empatice, să caute conexiune autentică, să aibă încredere în relații. Aceste calități — valoroase în sine și esențiale în orice relație terapeutică legitimă — devin puncte de vulnerabilitate în fața unui manipulator abil, care știe să construiască rapid o relație de falsă intimitate. Sentimentul că «în sfârșit cineva mă înțelege cu adevărat» este unul dintre cele mai puternice instrumente de manipulare utilizate de impostori.

Tranziții de viață și ferestre de vulnerabilitate

Menopauza, divorțul, pierderea unui loc de muncă, singurătatea la maturitate, doliul — acestea sunt momente în care nevoia de suport emoțional este maximă și, adesea, oferta legitimă este insuficientă sau inaccesibilă. Pseudo-specialiștii exploatează cu precizie aceste ferestre de fragilitate, prezentându-se ca soluție salvatoare exact în momentele de maximă deschidere emoțională.

Normalizarea «spiritualității feminine»

Cultura populară digitală a construit un ecosistem în care interesul feminin pentru astrologie, cristale, tarot sau «vindecare energetică» este normalizat, chiar glamorizat. Aceasta creează un continuum prin care o persoană poate ajunge, printr-o pantă gradată și aparent inofensivă, de la meditație legitimă la «terapia» unui vindecător fără nicio pregătire clinică. Fiecare pas pare mic și rezonabil; efectul cumulat poate fi devastator.

Stigma și costul psihologiei reale

Psihologia rămâne, în România, o opțiune insuficient accesibilă — atât din cauza costurilor, cât și a stigmei persistente. Femeile care simt că au nevoie de ajutor, dar nu pot merge la psiholog sunt exact publicul-țintă al serviciilor alternative. Paradoxul dureros este că o «terapie» la un impostor ajunge adesea să coste mai mult, în timp, bani și suferință, decât un proces psihologic legitim.

Checklist: Cum recunoști un impostor

Prezența unuia sau mai multora dintre acești indicatori trebuie să declanșeze imediat un semnal de alarmă:

  1. Lipsa credențialelor verificabile — Nu are diplomă recunoscută și nu figurează în Registrul Colegiului Psihologilor din România (copsi.ro). Verificarea este gratuită și durează mai puțin de un minut. Un profesionist real o va încuraja activ.
  2. Promisiuni de vindecare rapidă sau garantată — Nicio formă de terapie psihologică legitimă nu promite vindecarea într-un număr fix de ședințe sau nu garantează rezultate specifice. Un profesionist real îți va vorbi despre un proces, nu despre un produs livrat în termen garantat.
  3. Limbaj pseudo-științific fără fundament empiric — Termeni ca «energii blocate», «traumă celulară», «frecvențe vibraționale», «reprogramare cuantică» sau «apă informată» nu au nicio bază în literatura clinică validată. Prezența lor semnalează o abordare fără fundament științific.
  4. Izolarea de alți profesioniști sau din cercul social — Un terapeut legitim nu te va descuraja să cauți o a doua opinie sau să menții relațiile cu familia și prietenii. Izolarea progresivă de alte surse de sprijin este o tactică clasică de manipulare, nu un semn de dedicare terapeutică.
  5. Avansuri emoționale sau sexuale — Orice formă de intimitate romantică sau sexuală propusă sau acceptată de «terapeut» reprezintă o gravă violare a eticii profesionale și, în cele mai multe cazuri, o infracțiune prevăzută de lege. Nu există circumstanțe atenuante sau excepții justificabile.
  6. Urgența artificială și presiunea deciziei — «Dacă nu vii mâine, fereastra terapeutică se pierde.» «Ai o blocare karmatică urgentă.» Urgența fabricată este un instrument de manipulare clasic, nu o realitate terapeutică. Un profesionist sănătos nu te va presiona niciodată să iei decizii rapide.
  7. Secretizarea tratamentului — Cererea de a nu spune familiei, medicului sau altor persoane apropiate despre «terapia» urmată este un semnal major de alarmă. Un profesionist sănătos nu are nevoie de secret și nu îl va solicita niciodată.
  8. Testimoniale în locul dovezilor profesionale — Lipsa totală a dovezilor de pregătire și formare, înlocuită exclusiv cu mărturii de tip «mi-a schimbat viața», nu substituie formarea clinică reală. Testimonialele pot fi autentice și pot fi, totodată, incomplete sau generate de efectul placebo.
  9. Tarifarea obscură sau presiunile financiare — Pachete scumpe impuse rapid, cereri de plată în avans pentru perioade lungi sau tarife care «variază în funcție de complexitatea cazului tău» sunt indicatori de manipulare. Un profesionist serios are o grilă clară și transparentă de tarife.
  10. Dependența indusă în locul autonomiei — Un terapeut sănătos lucrează pentru autonomia și independența ta emoțională — scopul final este să nu mai ai nevoie de el. Unul care îți transmite că «fără mine nu poți funcționa» lucrează, în realitate, pentru propriul său interes.

Concluzie: știința este mai puternică decât orice vrajă

Fenomenul impostorilor în spațiul psihologic și terapeutic nu este o anomalie izolată. El este simptomul unui sistem în care educația despre sănătatea mintală rămâne insuficientă, accesul la specialiști legitimi este inegal distribuit geografic și socioeconomic, iar vulnerabilitatea emoțională a oamenilor — în special a femeilor în tranziții de viață — este exploatată sistematic.

Soluția nu este simpla vigilență individuală, deși aceasta este esențială. Este nevoie de educație continuă privind drepturile clientului în relația terapeutică, de reglementare mai strictă a practicilor care operează în zona gri a «coachingului terapeutic», și de o schimbare culturală profundă în care căutarea ajutorului psihologic profesionist să devină la fel de firească și de onorabilă ca mersul la medicul de familie.

Fiecare persoană are dreptul la sprijin autentic, la o relație terapeutică bazată pe competență, respect și etică. Știința psihologiei există tocmai pentru asta — și ea este, fără nicio îndoială, mai puternică și mai durabilă decât orice promisiune de vindecare miraculoasă.

Chestionar de autocunoaștere

[iframe src=”https://delightful-biscotti-cb2db6.netlify.app/” width=”100%” height=”700″ scrolling=”no”]