Corpul copilului nu uită

Astăzi dimineață, printre fotografii de vacanță, reclame și citate motivaționale, mi-a apărut în față o știre. O mamă își lovea, în plină stradă, fiica de opt ani.

Am rămas câteva minute cu privirea în ecran, fără să mai pot derula.

Mi-am observat propriile sentimente: am empatizat cu amândouă.

Cu fetița, desigur.

Dar și cu mama.

Nu cu gestul ei. Gestul nu poate fi justificat. Un copil nu ar trebui lovit niciodată.

Am empatizat însă cu omul din spatele acelui gest. Cu o femeie care, poate, este epuizată. Poate că acea femeie crește un copil fără sprijin real. Poate poartă în ea ani întregi de oboseală, frică, neputință și modele de educație pe care nimeni nu a învățat-o să le pună sub semnul întrebării.

Și, în timp ce mă uitam la acea imagine, mi-am amintit de copilăria mea.

În clasa întâi, învățătoarea mea mă bătea.Nu este o metaforă și nici o exagerare.

Mă bătea atât de tare încât ajungeam acasă cu fundul învinețit și cu smocuri de păr smulse din cap. Ne lovea cu rigla peste palme pentru că nu scriam suficient de frumos.

Scrisul meu a devenit frumos.Dar viața mea s-a urâțit.Frica aceea s-a lipit de corpul meu ca o broșă pe care nu am mai reușit s-o desprind multă vreme.

Au trecut zeci de ani până când am reușit, încet și cu multă muncă, să o dau jos. Și totuși, dacă privesc cu atenție, urmele ei încă se văd.

Corpul copilului nu știe nimic despre un adult obosit.

Nu știe nimic despre lipsa banilor, despre stresul facturilor, despre un divorț, despre depresie, despre un serviciu care consumă toată energia sau despre singurătatea unei mame.

Nu știe nimic despre un tată care confundă controlul cu iubirea.

Nu știe nimic despre o învățătoare care crede că disciplina se construiește prin frică.

Corpul copilului știe un singur lucru: să memoreze.

Memorează tonul vocii.

Memorează palma.

Memorează privirea.

Memorează umilința.

Memorează lipsa de siguranță.

Și, uneori, păstrează aceste amintiri pentru o viață întreagă.

Dacă stăm puțin cu noi, descoperim în interior un copil speriat care ne vorbește.

Uneori,asta apare sub forma unei amintiri.

Alteori sub forma unei senzații din corp.

Alteori sub forma unei fraze atât de simple și atât de dureroase: „Nu îmi aduc aminte să fi fost îmbrățișată.”

sau

„Îmi era frică atunci când auzeam cheia în ușă.”

Trauma nu înseamnă doar ceea ce ni s-a întâmplat.

Înseamnă și ceea ce corpul nostru a fost nevoit să învețe pentru a supraviețui.

Iar acesta este motivul pentru care nu cred că întrebarea cea mai importantă este:

„Cum pedepsim părinții care greșesc?”

Ci:

„Cum ajungem să existe cât mai puțini părinți care lovesc?”

Pentru că un adult care își poate regla emoțiile nu apare din întâmplare.

Se formează.

Se sprijină.

Se învață.

Se vindecă.

Poate că adevărata investiție într-o societate nu este doar să construim școli mai bune sau spitale mai moderne.

Poate că cea mai importantă investiție este să construim adulți suficient de vindecați încât să nu-și mai descarce propria durere pe copiii lor.

Cred că fiecare generație primește o alegere.

Să transmită mai departe ceea ce a primit.

Sau să oprească lanțul.

Nu este o alegere ușoară.

Uneori înseamnă ani de terapie.

Înseamnă să privești cu sinceritate spre propria copilărie.

Înseamnă să plângi pentru copilul care ai fost înainte să poți avea grijă de copilul pe care îl crești.

Dar cred că merită.

Pentru că fiecare copil care nu mai învață frica drept limbaj al iubirii schimbă puțin lumea în care trăim.

Poate că aceasta este întrebarea pe care ar merita să ne-o punem mai des.

Cum putem crește copii fericiți?

Și, poate la fel de important:

Cum ne putem vindeca și noi, astfel încât să ne oferim șansa unei fericiri tardive, dar adevărate?

Pentru că niciodată nu este prea târziu ca un copil rănit să fie întâlnit, în sfârșit, de adultul care a devenit.