Am găsit ieri, în sertarul de la birou, o poză. Aveam cam șapte ani, stăteam pe o treaptă de beton în fața blocului, cu genunchii la piept și cu privirea undeva în afara cadrului. Nu zâmbeam. Nu eram tristă. Eram pur și simplu acolo, în lumea mea. Am stat cu poza în mână mai mult decât îmi propusesem.
Și m-am întrebat: ce știa fetița aia pe care eu, la cincizeci și ceva de ani, nu mai știu?
Azi e Ziua Copilului. O sărbătoare care, dacă stăm puțin cu ea, e mai complicată decât pare. Pentru unii dintre noi, copilăria e un loc la care ne întoarcem cu drag, cu nostalgie, cu mirosuri bune. Pentru alții… e un teritoriu pe care l-am lăsat în urmă cât am putut de repede, pentru că acolo nu era întotdeauna cald. Poate că părinții noștri au dat tot ce au putut — și totuși n-a fost destul. Poate că n-au mai apucat să ne vadă mari. Poate că noi înșine suntem acum părinți, sau bunici, și purtăm pe umeri atât propria copilărie, cât și pe a altora.
Viața are felul ăsta de a se derula. Și e greu. Și e frumos. Uneori în același timp, uneori în zile diferite.
Fetița din poza aia nu știa mare lucru despre psihologie. Dar știa să stea. Știa să se oprească pe o treaptă și să lase lumea să treacă pe lângă ea fără să simtă neapărat nevoia s-o urmeze. Undeva pe drum, am pierdut lucrul ăsta. Am început să alerg, să livrez, să fiu utilă, să nu dezamăgesc. Mecanisme de supraviețuire, le numim noi în cabinet — frumos și corect. Dar supraviețuirea, dacă durează prea mult, devine un fel de casă în care trăiești cu ușile zăvorâte pe dinăuntru.
A te crește pe tine înseamnă, în primul rând, să deschizi ușile alea.
Nu dintr-odată. Nu cu forța. Ci treptat, cu mână blândă, la fel cum ai deschide ferestrele unei camere care n-a mai avut aer de mult.
Am lucrat cu oameni care au primit prea puțin în copilărie și care, ajunși adulți, s-au transformat în niște furnizori neobosibili — pentru toți, exceptând pe ei înșiși. Am lucrat cu oameni care au primit mult, dar nepotrivit, și care au crescut cu un gol ciudat în interior, pe care nu știau cum să-l numească. Și am lucrat cu mine însămi, în propriul meu proces, suficient cât să știu că întrebarea nu e „ce am primit?”, ci „ce fac cu ce am primit?”
Le multiplicăm, le risipim, le dăm altora? Poate toate astea, pe rând, în funcție de zi.
Dar există un moment — și eu cred că fiecare dintre noi îl cunoaște, chiar dacă nu l-a numit — în care simți că ești gata să îngrijești și sămânța din tine, nu doar recolta pe care o dai altora.
Dacă ai fi azi față în față cu copilul care ai fost… ce i-ai spune?
Nu ca exercițiu terapeutic. Nu ca temă de gândit. Ci ca gest real, viu, din inimă.
Poate i-ai spune că a ieșit bine. Că tot ce i s-a întâmplat n-a reușit să-l strice de tot. Că ai învățat să porți cu tine și lucrurile grele, nu doar pe cele frumoase, și că ăsta e, de fapt, semnul că ai crescut.
Sau poate n-ai zice nimic. Ai sta pur și simplu acolo, pe treapta de beton, alături de el.
Și ar fi destul.
De ziua copilului, îți doresc un moment în care să fii și tu copilul tău — cu răbdare, cu căldură, fără grabă.
