Există oameni pe care îi întâlnim fără să-i fi cunoscut vreodată.
Nu le-am strâns mâna. Nu am stat la aceeași masă. Nu ne-au rostit niciodată numele.
Și totuși, ne schimbă viața.
Pentru mine, unul dintre acești oameni este Irvin D. Yalom.
M-a însoțit aproape pe tot parcursul meu profesional. Am învățat psihoterapie din cărțile lui. Am încercat să înțeleg felul în care privea omul, relația terapeutică și marile întrebări ale existenței. Am ascultat prelegerile lui cu sentimentul că, dincolo de teoria psihoterapiei, vorbește despre ceva ce ne privește pe fiecare dintre noi.
L-am admirat nu pentru că părea să aibă toate răspunsurile, ci pentru că nu se temea să rămână în fața întrebărilor.
Apoi au venit anii în care am început să-i urmăresc nu doar opera, ci și viața.
Am suferit când soția lui, Marilyn, partenera alături de care petrecuse peste șaizeci de ani, a ales sinuciderea asistată. M-a impresionat felul în care a scris despre iubire, despărțire și durere, fără să încerce să înfrumusețeze nimic.
După câțiva ani, s-a recăsătorit.
Îmi amintesc că primul meu gând a fost: iată, în viață nici măcar iubirile pe care le numim veșnice nu sunt întotdeauna veșnice.
Nu a fost o dezamăgire.
A fost încă o lecție despre realitatea vieții, care este întotdeauna mai complexă decât idealurile noastre.
Apoi a venit o altă veste.
Fiul lui, Victor, s-a sinucis.
Am simțit atunci aceeași durere pe care o simt de fiecare dată când oamenii îi idealizează pe psihoterapeuți, ca și cum profesia noastră ne-ar imuniza împotriva tragediei.
Nu.
Cunoașterea nu este un vaccin împotriva suferinței.
Psihoterapeuții iubesc, pierd, greșesc, îmbătrânesc și plâng la fel ca ceilalți oameni.
Poate că singura diferență este că au un limbaj mai bogat pentru a descrie ceea ce trăiesc.
Astăzi, îl privesc pe Yalom la 91 de ani.
Mintea lui nu mai are aceeași claritate.
Corpul nu îl mai ascultă.
Faima nu îl mai protejează de limitele biologice.
Iar în unele interviuri văd tristețea unui om care înțelege foarte bine ce i se întâmplă și care nu mai poate negocia cu timpul.
Și mă surprind gândindu-mă că acum, într-un fel, rolurile s-au schimbat.
Ani la rând, el a fost cel care m-a însoțit pe mine.
Astăzi, am impresia că îl însoțesc eu pe el.
Nu îl pot ajuta.
Nu îi pot opri îmbătrânirea.
Nu îi pot alunga durerea.
Dar pot rămâne, cu recunoștință, lângă omul care mi-a arătat că psihoterapia nu începe cu tehnicile și nici nu se termină cu ele.
În aceste zile mă gândesc des și la o clientă aflată într-un doliu profund.
Revine, ședință după ședință, la aceeași întrebare:
„De ce?”
De ce s-a întâmplat?
De ce tocmai lui?
De ce acum?
De ce nu s-a putut altfel?
Este una dintre cele mai dificile întrebări pe care le primesc în cabinet.
Nu pentru că nu aș avea suficiente cunoștințe.
Ci pentru că uneori nu există un răspuns care să aline.
Încep să cred că întrebarea „De ce?” este, de multe ori, o mască.
Nu căutăm cauza.
Cauza o știm adesea.
Căutăm o explicație care să facă durerea suportabilă.
Căutăm o ordine într-o lume care, uneori, este profund nedreaptă.
Căutăm un sens care să ne permită să respirăm din nou.
Dar există tragedii care nu pot fi explicate într-un mod care să ne liniștească.
Există pierderi care nu pot fi reparate.
Există răni care nu se închid pentru că am găsit răspunsul potrivit.
Poate tocmai aici începe adevărata muncă a psihoterapiei.
Nu în găsirea tuturor răspunsurilor.
Ci în capacitatea de a rămâne alături de un om atunci când răspunsurile lipsesc.
Cred că aceasta este și cea mai mare lecție pe care mi-a oferit-o Irvin Yalom.
Toată viața a scris despre moarte, libertate, singurătate și lipsa unui sens prestabilit al existenței.
Iar acum trăiește exact ceea ce a descris.
Nu este protejat de propriile idei.
Nu este scutit de fragilitate pentru că este un mare psihoterapeut.
Și, paradoxal, tocmai acest lucru îl face și mai credibil.
Poate că psihoterapia nu promite că vom suferi mai puțin.
Promite doar că nu vom rămâne singuri în suferință.
Și că, uneori, un om poate sta lângă alt om fără să îi ofere explicații perfecte.
Doar prezență.
Doar adevăr.
Doar curajul de a spune:
„Nu știu de ce s-a întâmplat. Dar pot rămâne aici, cu tine, până când întrebarea «De ce?» se va transforma, încet, în alta.”
Poate cea mai importantă întrebare pe care o putem pune după o mare pierdere nu este:
„De ce?”
Ci:
„Cum voi continua să trăiesc, fără să renunț la partea din mine care încă poate iubi?”
Nu cred că există un răspuns definitiv.
Cred doar că acesta este drumul pe care îl parcurgem, fiecare în felul lui.
Iar uneori, cei care ne-au fost profesori ne arată acest drum nu prin ceea ce predau, ci prin felul în care își trăiesc, cu demnitate și vulnerabilitate, propria condiție umană.
