Schimbarea nu înseamnă că te-ai pierdut.
Schimbarea este un proces prin care poți ajunge să te regăsești într-o formă nouă.
Cu câțiva ani în urmă participam la un grup de formare profesională. Lucram pe propriile noastre istorii de viață, pe rănile pe care fiecare le aducea cu el în profesie. Nu eram acolo în rolul de psihoterapeut. Eram acolo ca om.
Tocmai trecusem printr-un diagnostic medical. Viața îmi schimbase direcția fără să-mi ceară voie. Încă funcționam, încă mergeam înainte, dar adevărul este că nu integrasem ceea ce mi se întâmplase. Mintea înțelesese. Corpul și sufletul erau încă în urmă.
La un moment dat, formatorul ne-a rugat să alegem o metaforă pentru felul în care ne simțeam.
Fără să mă gândesc prea mult, am spus:
„Mă simt ca un șarpe care își leapădă pielea.”
Mi-am dat seama că imaginea aceea mă descria mai bine decât ar fi putut-o face orice explicație.
Un șarpe nu își schimbă pielea pentru că și-o dorește.
O schimbă pentru că cea veche a devenit prea strâmtă.
Prea rigidă.
Prea uzată.
Nu mai poate crește în ea.
Dar există un lucru pe care nu îl observăm aproape niciodată.
După ce pielea veche cade, cea nouă nu este imediat puternică.
Este fină.
Este moale.
Este sensibilă la orice atingere.
Are nevoie de timp până când devine rezistentă.
Cred că exact așa sunt și oamenii în perioadele de tranziție.
Noi ne imaginăm schimbarea ca pe un moment. Ca pe o zi în care închidem o ușă și deschidem alta.
În realitate, schimbarea este un interval.
Un timp în care nu mai suntem cine am fost, dar încă nu știm cine devenim.
Este poate una dintre cele mai vulnerabile poziții în care poate ajunge un om.
Nu mai încapi în vechea viață, dar nici cea nouă nu s-a așezat încă.
De aici apare frica.
Nu pentru că schimbarea este greșită.
Ci pentru că pielea nouă este încă fragilă.
De multe ori, oamenii ajung în cabinet spunând:
„Nu mă mai recunosc.”
Și aproape întotdeauna rostesc această propoziție cu teamă.
Ca și cum faptul că nu se mai recunosc ar însemna că s-au pierdut.
Dar dacă nu este așa?
Dacă, uneori, faptul că nu te mai recunoști nu este semnul că te destrami, ci că vechea ta identitate a devenit prea mică pentru omul care începi să fii?
Există schimbări pe care le alegem.
Și există schimbări care ne aleg ele pe noi.
O boală.
Menopauza.
Plecarea copiilor de acasă.
Pensionarea.
Pierderea unei persoane dragi.
O despărțire.
O mutare.
Trecerea timpului.
Niciuna dintre ele nu ne întreabă dacă suntem pregătiți.
Toate ne obligă, însă, să renunțăm la o piele care ne-a protejat ani întregi.
Uneori ne agățăm de ea.
Nu pentru că era perfectă.
Ci pentru că era cunoscută.
Iar necunoscutul sperie întotdeauna mai mult decât disconfortul familiar.
Privind în urmă, îmi dau seama că, în acel grup de formare, nu vorbeam doar despre experiența prin care trecusem.
Vorbeam despre ceva ce aveam să înțeleg mult mai târziu.
Nu se schimbase esența mea.
Nu devenisem alt om.
Îmi schimbam doar o piele veche.
O piele care rămăsese prea mică și prea tăbăcită pentru viața care urma.
Aveam nevoie să las schimbarea să mă cuprindă.
Cu tot cu suferință.
Cu tot cu frică.
Cu tot cu nesiguranță.
Pentru că acestea nu erau semne că procesul merge prost.
Erau semne că procesul exista.
Astăzi, după mulți ani de lucru cu oamenii, cred că una dintre cele mai mari suferințe nu este schimbarea în sine.
Ci convingerea că, dacă te-ai schimbat, înseamnă că te-ai pierdut.
Eu cred exact contrariul.
Schimbarea nu înseamnă că te-ai pierdut.
Înseamnă că viața îți cere să crești dincolo de pielea care te-a protejat până acum.
Și, pentru o vreme, pielea aceea nouă va fi sensibilă.
Va tresări ușor.
Va obosi repede.
Va avea nevoie de grijă.
Nu este un semn de slăbiciune.
Este semnul că te naști încă o dată.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat, atât ca om, cât și ca psihoterapeut:
Nu toate schimbările ne iau ceva.
Unele ne redau, încet și cu răbdare, o versiune a noastră pe care încă nu am avut ocazia să o cunoaștem.
