În fiecare dimineață, îmi beau cafeaua înainte să mă uit la telefon. E un ritual mic, aproape sacru — apăs butonul espressorului, ascult zgomotul lui mecanic și mă las dusă de mirosul acela cald, înainte să las lumea să intre în lumea mea. Apoi, inevitabil, iau telefonul. Și aproape de fiecare dată, prima notificare e o știre politică. Nu o citesc întotdeauna. Dar simt, fizic, o strângere scurtă în stomac — înainte să înțeleg măcar conținutul.
M-am ținut departe de politică ani la rând. Mi-am spus că nu am timpul și nici expertiza necesară să mă informez cu adevărat, că între o ședință și un termen limită nu mai rămâne loc pentru analize economice sau dezbateri parlamentare. Și parțial a fost adevărat. Dar mai adevărat e altceva: m-am ferit, pentru că fiecare contact cu zona asta mă lăsa cu un gust amar, și nu știam ce să fac cu el.
Numai că politica nu a întrebat de dorința mea. A venit, lună de lună, în factura de la energie, în prețul pâinii, în deciziile care îmi schimbă viața fără să fiu consultată. Și am observat ceva ce nu mai pot ignora: nivelul pare să scadă. Discursul public e tot mai sărac, standardele morale tot mai elastice, iar ce ieri ne scandaliza, azi devine normalitate.
Știu, e o generalizare riscantă. Dar mă gândesc la cancer — la felul în care funcționează, biologic. Nu apare dintr-odată un organ bolnav. Apare o celulă. Una singură, la început, care nu mai ascultă regulile țesutului din jur. Și dacă nimic nu o oprește, vecinele ei învață, încet, aceeași indisciplină. Nu pentru că ar fi rele prin natura lor — ci pentru că mediul s-a schimbat, și ce era inacceptabil acum câțiva ani devine, fără să observăm exact când, regulă.
Asta simt când mă uit la spațiul public. Nu o singură persoană coruptă — un mediu care a învățat să tolereze coruperea. Nu un singur discurs sărac — un public care s-a obișnuit să nu mai ceară altceva.
Și aici e partea grea, partea pe care nu vreau să o evit: ne-am pierdut busola. Nu eu, nu tu — noi. Am ajuns să ne mirăm mai puțin, să ne indignăm cu jumătate de gură, să derulăm mai departe pentru că suntem epuizați, nu pentru că nu ne mai doare.
M-am întrebat de multe ori dacă mai există speranță. Nu am un răspuns mare, de manual. Am, în schimb, o observație mică, dar care mă ține trează: corpul uman nu se predă unei singure celule bolnave. Are un sistem imunitar care patrulează, recunoaște, intervine — nu vindecă totul instant, dar nu lasă haosul să se instaleze necontestat. Și sistemul imunitar nu e un erou singular. E o multitudine de celule sănătoase, fiecare făcându-și treaba ei mică, anonimă, fără glorie.
Cred că asta suntem noi, cetățenii simpli, în povestea asta: nu eroi, nu salvatori — celule sănătoase. Ce facem noi nu schimbă sistemul peste noapte. Dar fiecare dată când refuzăm să normalizăm o minciună mică, de fiecare dată când votăm informați și nu din inerție, de
fiecare dată când nu lăsăm copiii noștri să crească crezând că „toți sunt la fel, așa că nu mai contează”, suntem o celulă care încă ascultă regula corectă. Și o celulă sănătoasă, lângă alta, lângă alta — asta construiește, încet, un țesut care rezistă.
Nu știu dacă o să trăim să vedem vindecarea completă. Dar mă întreb, în fiecare dimineață, înainte să las telefonul să-mi dicteze starea: ce fel de celulă sunt eu azi? Cea care se molipsește de cinism, sau cea care, în liniște, ține ferm regula?
Nu am un răspuns definitiv. Doar întrebarea, pe care o ți-o las și ție.
