Astăzi am văzut, aproape întâmplător, o știre care s-a pierdut printre multe alte titluri alarmiste. Ukrainian Classic Ballet va susține spectacole în București.

M-am oprit pentru câteva secunde.

În timp ce, undeva, războiul continuă să distrugă orașe, familii și destine, niște balerini urcă pe scenă și dansează.

La prima vedere pare o contradicție.

Cum poți dansa când țara ta este în război?

Dar, dacă privim mai atent, poate că tocmai aici se află una dintre cele mai importante lecții despre felul în care funcționează psihicul uman.

În cabinet întâlnesc adesea oameni care au trecut prin traume majore. Pierderea unei persoane iubite. Un diagnostic grav. Un divorț. Violență. Abuz. Evenimente care împart viața în două: înainte și după.

Trauma are puterea de a îngheța o parte din noi.

Acea parte rămâne captivă în momentul în care totul s-a prăbușit. Continuă să simtă frica, neputința, durerea. Este ca și cum timpul s-ar fi oprit acolo.

Dar, aproape întotdeauna, există și o altă parte.

O parte sănătoasă.

O parte care încă poate zâmbi unui copil.

Care poate asculta muzică.

Care poate planta un copac.

Care poate merge la serviciu.

Care poate iubi.

Care poate dansa.

Mulți oameni se simt vinovați atunci când, după o traumă, observă că au început să râdă din nou sau să se bucure de ceva frumos.

„Oare înseamnă că nu mi-a păsat suficient?”

Nu.

Înseamnă că partea sănătoasă din tine încearcă să te țină în viață.

Vindecarea nu presupune ca partea rănită să dispară.

Și nici ca partea sănătoasă să o învingă.

Ele pot exista împreună.

Poți plânge și, peste câteva ore, să te emoționezi privind un apus.

Poți duce dorul cuiva și, în același timp, să râzi alături de prieteni.

Poți avea un război în suflet și totuși să mergi la un spectacol de balet.

Asta nu este trădare.

Este supraviețuire.

Poate că acesta este și mesajul acelor balerini ucraineni.

Ei nu dansează pentru că războiul s-a terminat.

Dansează în ciuda lui.

Și poate că fiecare piruetă spune, fără cuvinte:

„Nu veți reuși să ne luați tot.”

Există o formă de rezistență care nu se exprimă prin arme.

Se exprimă prin artă.

Prin frumusețe.

Prin faptul că omul continuă să creeze, să iubească și să spere chiar și atunci când lumea din jur pare că se prăbușește.

Cred că și noi avem nevoie să ne dăm această permisiune.

Să nu ne simțim vinovați pentru momentele în care viața ne oferă o pauză de la durere.

Pentru că trauma nu cere să renunțăm la viață.

Iar viața nu ne cere să uităm trauma.

Cele două pot coexista.

Uneori, exact în această coexistență începe vindecarea.