În familia mea de origine, una dintre valorile importante era încrederea.
Tatăl nostru avea acea naivitate a oamenilor buni. Credea cu putere în onestitate, în corectitudine și în loialitate. Credea că oamenii spun ceea ce gândesc, că promisiunile au greutate și că o strângere de mână poate fi suficientă pentru a încheia o înțelegere.
Poate că, uneori, a fost dezamăgit. Poate că unii oameni au profitat de încrederea lui. Dar nu îmi amintesc să fi renunțat vreodată la credința că, în esență, oamenii sunt buni.
Așa am învățat și eu să privesc lumea.
Am avut mult timp tendința de a idealiza oamenii. Să presupun că au intenții bune. Să cred ceea ce îmi spun. Să consider lumea în care mă mișc un loc relativ sigur, în care sinceritatea mea va întâlni sinceritatea celuilalt, iar corectitudinea va primi, mai devreme sau mai târziu, tot corectitudine.
Această încredere mi-a oferit optimism. M-a ajutat să mă apropii de oameni, să îi ascult, să văd în ei posibilități, resurse și fragmente de bine chiar și atunci când viața îi făcuse mai duri. Poate că o parte din profesia mea s-a construit tocmai pe această credință: că omul este mai mult decât greșelile lui și că, dincolo de mecanismele sale de apărare, există aproape întotdeauna o poveste care merită înțeleasă.
Dar, peste ani, am început să îmi provoc această credință.
Nu pentru că vreau să renunț la ea.
Ci pentru că lumea în care trăiesc îmi cere să îi adaug ceva: prudență.
Folosesc destul de mult rețelele sociale. Acolo citesc, scriu, comunic, descopăr oameni și idei. Rețelele sociale mi-au oferit acces la informații, la povești și la comunități pe care altfel poate nu le-aș fi întâlnit niciodată.
Dar, odată cu toate acestea, au adus și o nouă formă de nesiguranță.
Uneori, citesc o știre și simt teamă.
Alteori, descopăr mai târziu că informația era falsă, exagerată sau scoasă din context.
Văd titluri construite special pentru a provoca furie. Mesaje care împart lumea în „noi” și „ei”. Imagini care trezesc emoții puternice înainte ca mintea să aibă timp să se întrebe dacă ceea ce vede este adevărat.
Și încep să înțeleg că nu tot ceea ce apare în fața mea a fost creat pentru a mă informa.
Unele lucruri au fost create pentru a-mi capta atenția.
Altele, pentru a mă ține cât mai mult în fața ecranului.
Unele încearcă să îmi vândă ceva.
Iar altele încearcă să îmi influențeze opiniile, alegerile sau comportamentul.
În lumea digitală, emoția călătorește adesea mai repede decât adevărul.
Frica ne face să citim.
Furia ne face să comentăm.
Indignarea ne face să distribuim.
Iar repetarea unei idei ne poate face, uneori, să o confundăm cu realitatea.
Pentru un om crescut în cultura încrederii, această lume poate fi greu de înțeles.
Pentru că primul impuls este să creadă.
Dacă cineva afirmă ceva cu suficientă siguranță, presupunem că știe.
Dacă o informație este distribuită de mii de oameni, avem impresia că trebuie să fie adevărată.
Dacă o imagine ne emoționează, uităm uneori să verificăm povestea din spatele ei.
Iar dacă un mesaj confirmă ceea ce credeam deja, îl acceptăm cu și mai multă ușurință.
Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le învăț acum: să nu confund familiaritatea cu adevărul;
popularitatea cu validitatea;
siguranța cu care vorbește cineva cu competența;
emoția pe care o simt cu dovada că informația este corectă.
Și totuși, această schimbare nu îmi este ușoară.
Uneori, simt că, devenind mai prudentă, pierd ceva.
Pierd o parte din inocența cu care priveam lumea.
Pierd spontaneitatea de a crede fără să verific.
Pierd siguranța simplă că oamenii spun adevărul și că intențiile lor sunt, în mod firesc, bune.
Iar această pierdere seamănă puțin cu o despărțire.
Nu doar de lumea pe care credeam că o cunosc, ci și de o versiune mai tânără a mea — cea care privea oamenii cu încredere și presupunea că bunătatea este regula, nu excepția.
Dar poate că maturizarea nu înseamnă să renunț la încredere.
Poate că înseamnă să nu o mai ofer fără discernământ.
Prudența nu trebuie să mă transforme într-un om suspicios.
Nu trebuie să cred că totul este o minciună, că fiecare om încearcă să mă manipuleze sau că în spatele fiecărei informații există o intenție ascunsă.
Suspiciunea permanentă nu ne protejează întotdeauna. Uneori, doar ne izolează și ne ține într-o stare continuă de alertă.
Prudența este altceva.
Prudența lasă un mic spațiu între ceea ce văd și ceea ce cred.
Între ceea ce simt și ceea ce fac.
Între impulsul de a distribui și decizia de a verifica.
Poate că prudența înseamnă să mă întreb:
Cine spune acest lucru?
De unde provine informația?
Există și alte surse care o confirmă?
Titlul mă informează sau încearcă să mă sperie?
Ceea ce citesc îmi oferă fapte sau îmi provoacă intenționat o emoție?
Și, poate cea mai dificilă întrebare:
Cred această informație pentru că este adevărată sau pentru că se potrivește cu ceea ce credeam deja?
Nu vreau să renunț la moștenirea tatălui meu.
Nu vreau să devin cinică.
Nu vreau să privesc fiecare om cu neîncredere și fiecare mesaj ca pe o posibilă amenințare.
Vreau să păstrez credința în onestitate, corectitudine și loialitate.
Dar vreau să le așez lângă discernământ.
Poate că încrederea pe care am primit-o de la tatăl meu nu trebuie abandonată.
Poate că trebuie doar maturizată.
Să rămân un om care vede binele, fără să ignore riscul.
Să cred în oameni, fără să renunț la întrebări.
Să îmi păstrez optimismul, fără să îmi abandonez siguranța.
Să folosesc rețelele sociale fără să le permit să îmi decidă fricile, opiniile sau felul în care văd lumea.
Pentru că prudența nu este neapărat sfârșitul inocenței.
Poate fi grija cu care aleg să mă protejez.
Iar încrederea matură nu mai spune:
„Cred tot.”
Spune:
„Rămân deschisă către oameni și către lume. Dar aleg să privesc cu atenție.”
Poate că aceasta este forma de încredere de care avem nevoie astăzi.
O încredere care nu și-a pierdut bunătatea.
Dar care a învățat să vadă.
