33….şi mergem mai departe

33 de ani nu sunt mulţi. 33 de ani nu sunt puţini. Noi îi măsurăm acum în clipele pe care le petrecem împreună. Îi cântărim în momentele în care am reuşit să supravieţuim cerinţelor unei relaţii. Uneori, a trebuit să cădem, să ne îndepărtăm, să ne ridicăm, pentru a ajunge din nou unul la altul. Alteori, ne-am bucurat amândoi de atingerea mâinii celuilalt, de mersul împreună pe aceeaşi cale. Noi ne-am ales diferiţi, pentru a ne provoca, a ne schimba, a pune în valoare ce avem mai bun. Uneori, asta nu a fost plăcut, însă acum ştim că a fost necesar. Pentru că relaţiile lungi conţin în ele ajustări personale pe care altminteri nu le putem acorda. Relaţiile noastre lungi ne învaţă să găsim noi moduri de a trăi mai bine, mai împăcaţi şi mai toleranţi. Cu noi şi cu ceilalţi.

Noi suntem împreună, decişi să mergem mai departe. Acum ştim că modul în care o facem depinde de noi. Nu mai suntem frumoşi, nu mai suntem tineri, nu mai suntem naivi. Avem însă acum o aplecare mai mare către a trăi mai simplu şi mai moderat, care ne face să uităm de frumuseţea exterioară. Ridurile mele le reflecta le acelea ale soţului meu, părul lui cărunt merge in tandem cu al meu. Durerea mea fizică activează grija lui şi oboseala lui mă face să il protejez. E mai frumos aşa….Pentru că acum oglinda nu reflectă decât o frumuseţe trudită a unei relaţii lungi. E bine….La bine si la greu.

Limite personale

Mulți oameni știu ce înseamnă cuvântul „limite”, dar nu au nicio idee despre ce sunt. S-ar putea să vă gândiți la granițe ca la ceva ca o linie de proprietate sau un „zid de cărămidă” folosit pentru a ține oamenii în afară.

Dar limitele nu sunt linii rigide trasate în nisip, nu sunt clare pentru a fi văzute de toți.

Limitele sunt o modalitate de a ne autoîngriji. Când înțelegeți cum să stabiliți și să mențineți limite sănătoase, puteți evita sentimentele de resentiment, dezamăgire și furie care se acumulează atunci când limitele au fost  încălcate.

Ce sunt limitele?

Limitele pot lua mai multe forme. Ele pot varia de la a fi rigide și stricte până la a apărea aproape inexistente.

Dacă aveți limite mai rigide, ați putea:

  • Atitudinea voastră pare că îi ţine pe alții la distanță
  • Păreţi detaşaţi, chiar si cu partenerii intimi
  • Aveţi puține relații strânse
  • Evitaţi relaţiile aproiate

Dacă aveți limite libere sau deschise, puteți:

  • Să vă implicaţi prea mult în problemele altora
  • Vă este greu să spuneţi „nu” cererilor altora
  • Împărtăşiţi cu alte persoane informații personale
  • Încercaţi să îi mulţumiţi pe alții de teama respingerii

O persoană cu limite sănătoase înțelege că clarificarea așteptărilor ajută în două moduri: stabilește ce comportament veți accepta de la alți oameni și stabilește ce comportament se pot aștepta alte persoane de la dvs.

Dacă aveți limite sănătoase, ați putea:

  • partajați informațiile personale în mod corespunzător (nu prea mult sau nu prea puțin)
  • înțelegeți nevoile și dorințele dvs. personale și știți cum să le comunicați
  • vă preţuiţi propriile opinii
  • acceptaţi când alții îți spun „nu”

Mulți dintre noi avem un amestec de limite în funcție de situație. De exemplu, este posibil să aveți granițe stricte la locul de muncă și altele mai libere acasă sau cu familia și prietenii.

S-ar putea să existe chiar limite diferite bazate pe cultura unei persoane. De exemplu, unele culturi consideră că schimbul de informații cu caracter personal nu este adecvat în niciun moment, în timp ce în alte culturi, schimbul ar putea fi încurajat în orice moment.

Tipuri de limite

Construirea unor limite sănătoase – indiferent dacă vă aflați la serviciu, acasă sau petreceți timp cu prietenii – depinde de înțelegerea tipurilor de limite.

Există cinci tipuri diferite:

Fizic. Aceasta se referă la spațiul personal, intimitatea și corpul tău. S-ar putea să fii cineva care se simte confortabil cu manifestările publice de afecțiune (îmbrățișări, sărutări și strângere de mână) sau s-ar putea să fii cineva care preferă să nu fie atins în public.

Sexual. Acestea sunt așteptările tale cu privire la intimitate. Comentariile și atingerile sexuale ar putea fi inconfortabile pentru dvs.

Intelectual. Aceste limite  privesc gândurile și convingerile. Limitele intelectuale nu sunt respectate atunci când cineva respinge ideile și opiniile altei persoane.

Emoţional. Aceasta se referă la sentimentele unei persoane. S-ar putea să nu vă simțiți confortabil împărtășind sentimentele despre orice cu un prieten sau partener. În schimb, preferați să împărtășiți treptat în timp.

Financiar. Acesta, este vorba despre bani. Dacă vă place să economisiți bani – nu să-i cheltuiți la moda la modă – este posibil să nu doriți să împrumutați bani unui prieten care vă solicită.

Când vă pregătiți să vă stabiliți limitele, asigurați-vă că țineți cont de fiecare.

10 moduri de a stabili și menține limite bune

Nu sunteți sigur cum să creați limite sau să le susțineți în mod eficient pe cele existente? Am adunat câteva dintre cele mai bune abordări de încercat.

  1. Bucurați-vă de o reflecție personală

Pentru a introduce și a stabili cu succes limite, este esențial să înțelegeți de ce fiecare dintre ele este important pentru dvs. și în ce fel vă vor aduce beneficii emoționale.

„Ia-ți ceva timp să fii detectiv al propriei tale psihologii”, sugerează Baker. „Așa de multe ori se întâmplă lucruri oamenilor și se simt inconfortabil, dar nu sunt siguri de ce. Primul pas în a avea limite sănătoase în orice situație este să petreceți timpul pentru a explora ceea ce vi se întâmplă „.

  1. Începeți cu trasarea unor limite mici

Dacă nu aveți deja stabilite limitele personale, perspectiva introducerii lor ar putea părea copleșitoare – deci construiți-le încet.

Acest lucru vă permite să luați lucrurile într-un ritm mai confortabil și vă oferă timp pentru a reflecta dacă se îndreaptă în direcția corectă sau dacă trebuie să faceți câteva modificări.

  1. Stabiliți-le devreme

„Uneori poate fi foarte greu să începi să pui limite, mai ales în relațiile preexistente”, spune dr. Quinn-Cirillo. „Dacă poți pune imediat limite, este mult mai ușor să lucrezi cu el.”

Stabilind granițe și așteptări de la bun început, toată lumea știe unde se află, iar sentimentele de rănire, confuzie și frustrare pot fi diminuate.

  1. Fiţi consecvent

A lăsa limitele să alunece poate duce la confuzie și poate încuraja noi așteptări și cereri în rândul celor din jur.

Încercați să păstrați lucrurile consecvente și constante. Acest lucru vă ajută să vă consolidați pragurile și convingerile inițiale și vă asigură că aceste linii rămân clar stabilite.

  1. Creați un cadru adecvat

Dr. Quinn-Cirillo observă că limitele „variază în funcție de tipul de relație”. Cu toate acestea, dacă vi se pare de ajutor, nu există niciun motiv să nu aveți câteva elemente de bază care să poată fi adaptate în consecință.

Luați în considerare obținerea unei ore sau două singure în fiecare weekend. Această graniță s-ar putea aplica indiferent dacă locuiți cu un partener, aveți un program social încărcat cu prietenii sau sunteți aproape de familie.

  1. Simțiți-vă liber să adăugați alte limite suplimentare

În unele aspecte ale vieții noastre, există deja granițe – cum ar fi la locul de muncă. Dar ia în considerare că acestea sunt minimale. Colegii vor avea probabil unele dintre ele la locul lor și este în regulă să adăugați și voi.

Dacă faceți acest lucru, vă puteți îmbunătăți performanța. Cercetătorii austrieci Trusted Source au descoperit că angajații care au introdus granițele personale la locul de muncă se simțeau mai împuterniciți.

  1. Fiți conștienți de rețelele sociale

Aceste platforme permit mai multe comunicări ca oricând, dar au încurajat și o estompare considerabilă a limitelor.

„Se întâmplă niște repartizări incredibile”, afirmă Baker, iar cercetările arată că peste jumătate dintre noi suntem îngrijorați de faptul că familia și prietenii vor posta informații personale sau fotografii pe care nu vrem să le împărtășim public.

Dacă considerați că o anumită acțiune este o trecere a granițelor în viața reală, preocupările dvs. nu sunt mai puțin valabile atunci când are loc digital. „Nu trebuie să vă expuneți la rețelele sociale care vă supără”, adaugă ea.

  1. Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte

Comunicarea este esențială în lumea granițelor, mai ales dacă cineva le depășește în mod constant. Deși este posibil să trebuiască să vă înfruntaţi frica de confruntare, aceste discuții nu trebuie să fie de clarificare.

De exemplu, dacă aveți un prieten care trimite mesaje non-stop, dr. Quinn-Cirillo sugerează să spuneți ceva de genul: „„ Văd că ai vrut cu adevărat să mă abordezi, dar cel mai bun lucru de făcut este să laşi un mesaj și mă voi întoarce la tine când voi putea. ”Acest lucru evidențiază ușor comportamentul lor, afirmând simultan pragul tău.

  1. Fii cel mai mare campion al tău

Pentru ca granițele să aibă o bază solidă, trebuie să vă arătați un pic de dragoste, notează Baker. „Dacă ai o narațiune în capul tău care spune că nu ai valoare și nu meriţi, atunci vei avea dificultăți în a pune limite în loc care să te protejeze”, spune ea. „Multe dintre acestea se reduc la valoarea de sine și la autoapreciere”

Nici nu este nevoie de mult pentru a începe să încurajezi această mentalitate, adaugă Baker. Cu cât te angajezi mai mult în activități „care eliberează hormoni de stare bună, precum cântatul, alergatul sau orice vrei să faci – lucruri care îți hrănesc propria inimă – atunci asta te va ajuta să-ți schimbi dialogul intern și să te simți mai merituos”.

  1. Priviţi în perspectivă

Faptul că nu avem limite poate fi în detrimentul sănătății noastre mentale, dar a merge prea departe și a ne gândi prea mult poate avea un impact asupra bunăstării noastre emoționale, dezvăluie dr. Quinn-Cirillo.

„Obțineți un nivel sănătos de gândire cu privire la limite”, spune ea. „Aveți unele limite stabilite, dar nu fiți încorsetaţi  de ele. Uneori trebuie doar să mergi cu instinctul tău natural. Putem să ne aducem aminte că untem destul de intuitivi ca ființe umane. ”

 

Text din publicatia PsychCentral

Covid-19

Pentru mine, Noua LUME a început în 10 martie. Pe 8 martie, fusesem invitată la tradiţionala petrecere de ziua femeii, însă o migrenă rebelă mi-a făcut alte planuri. Aşa încât am sărbătorit cu multă apă şi ketonal. Am urmărit la TV forfota restaurantelor, veselia doamnelor şi atmosfera de relaxare şi plăcere. Peste 2 zile însă, această lume a început să se clatine. China nu mai era aşa departe, Italia ne trimitea veşti proaste şi în ţară apăruse prima persoană infectată.

În prima etapă, am experimentat starea de şoc. Ceea ce citeam sau auzeam la ştiri era incă încadrat de creierul meu la categoria „asta nu se poate”. Cred că ştiţi bancul cu ardeleanul care ajunge la grădina zoologică şi în faţa girajei exclamă „ no, dară aşa ceva nu există „. La fel eram şi eu, blocată într-o stare de prostraţie, în care China era prea departe, Italia nu eram noi….şi virusul încă nu avea o denumire.

A urmat apoi faza de furie. Eram furioasă pe ofiţerul infectat care s-a plimbat prin Bucureşti, eram furioasă pe chinezi, eram furioasă pe propria mea neputinţă şi frică. A fost cea mai grea perioadă, în care furia era copleşitoare…şi era bine să fie aşa, pentru că ascundea, pentru un timp, toată teama care urma să vină.

Şi a venit….o teamă instalată subtil şi incontrolabil. Teama de necunoscut, de confruntarea cu fragilitatea fizică sau psihică. Şi, mai presus de toate, obsedanta teamă de moarte, instalată perfid in cele mai adânci gânduri şi fibre nervoase, panică aderentă  şi atoatecuprinzătoare. M-am descoperit doritoare de viaţă, de noi şi multiple experienţe, cu un instinc puternic care m-a determinat să caut neostoit, noi şi noi informaţii. Le voiam liniştitoare şi erau din ce în ce mai ne…liniştitoare. A fost o etapă cu refugii în câteva lucruri cunoscute: făcut curat, spălat, călcat, gătit….o evadare compulsivă care îmi ţinea mintea ocupată. O ocupam, să nu poată intra acolo noua denumire pe care o aflasem. O ocupam, să nu încapă acolo toată îndoiala, neputinţa sau calculele reci si seci ale morţii. O ocupam, rămânea însă o zonă rebelă, care se trezea noaptea târziu ca să mă înspăîmânte din nou. A durat şi a durut. Şi am înţeles că e firesc să mă tem. E normal să vreau să trăiesc, să doresc să mă bucur din nou de viaţa mea. E firesc să mă apăr, să mă lupt pentru supravieţuire. Când am acceptat asta, am trecut în următoarea etapă, aceea a înţelegerii.

Am început să înţeleg Noua Viaţă care acum se năştea din nou pentru mine. Am început să ştiu ce am de făcut , cu noi proceduri şi noi obiceiuri. O perioadă în care am înţeles că lumea mea anterioară a dispărut complet. O perioadă în care am plâns….de dorul unor obiceiuri stinse, de dorul unor oportunităţi anulate. Am jelit pentru lumea veche, dispărută acum pe vecie.

Şi apoi, m-am vindecat. Şi am acceptat. Şi m-am născut din nou într-o lume diferită, în care am adus obiceiuri noi. O oră de gimnastică, o alimentaţie mai puţin abundentă, un pom fructifer pus pe terenul din spate, o teamă nouă care acum ştie să mă protejeze. Am acceptat că ziua de azi e atât de noua şi diferită! Şi că aşa şi trebuie trăită, nou şi diferit, lăsând în urmă o parte din viaţa noastră veche. Mi-am făcut loc în această lume, mai bogată acum cu un virus, şi atât de bogată! În această lume nouă, ne vom uita puţin peste umăr, insă aşa, vom vedea două orizonturi: cel din faţă şi cel din spate. Magice amîndouă.

Uneori, mă întorc la etapele trecerii mele, însă ştiu ca undeva mă aşteaptă acceptarea. Şi mă vindec….

Anul Nou să vă găsească bine!

 

 

Timpul iar stă agăţat pe puntea îngustă dintre ani. Ne face şi pe noi să stăm în clipe memorabile, cu prietenii sau doar cu noi înşine. Ne face să ne gândim la trecut, ne blocăm puţin în prezent, ca apoi să evadăm către viitor.Unul fericit, aşa ne îndeamnă urările, imaginile şi felicitările.

Pentru mine, puntea asta de timp îmi dă ocazia să renunţ la tot ceea ce s-a învechit, aşa cum renunţ la hainele mele vechi, frumoase încă însă acum inutile. Trecerea de la 12 la 1 îmi aduce aminte că iată, din nou am şansa unui nou început. Poate o nouă gândire, poate un nou comportament. Dacă nu, va fi o altă zi comună, la fel ca o repetitivă zi de 31 decembrie, când imi planific ca „de mâine ….” să cuceresc lumea.

Imi doresc însă ca de mâine să reuşesc în lucruri simple:

  • nu îmi doresc mai multă fericire, insă imi doresc să o simt în fiecare zi
  • nu îmi doresc mai multă iubire, insă imi doresc să o împărtăşesc mai des şi mai constant
  • nu îmi doresc mai mulţi prieteni, dar îmi doresc ca cei pe care îi am să mă însoţească şi în zilele noului an
  • nu imi doresc mai mulţi bani, îmi doresc însă ca cei pe care îi am să imi ajungă
  • nu îmi doresc mai multă sănătate, îmi doresc doar să nu o pierd pe cea pe care o am

Ma bucură aceasta şansă pe care timpul ne-o dă.

Şansa unui nou început, când ne putem scrie viaţa exact aşa cum vrem.

Vă doresc ca Anul care vine să vă găsească cu bine şi să vă aducă momente bune!

Minunea

Zile la rînd, am stat şi am urmărit cu nerăbdare frunzele verzi ale trandafirului din curte. Il cumpărasem cu drag dintr-o pepinieră garantată, şi specialiştii mă asiguraseră că este un trandafir „de soi „. Bine, bine…ce fel de soi o fi oare, că acum, in zilele calde ale primăverii, el stătea ascuns, bosumflat, sub ţepii protectori. În parc, corolele colorate începeau să explodeze spre Soare, şi în fiecare zi imi comparam micul meu trandafir morocănos, inghesuit între petale verzi, cu măreţie tarndafirilor citadini. Nu dădea cu plus….

Apoi, într-o zi, de neunde şi din seninul cerului albastru, o pată veselă a apărut în curtea mea. Micul trandafir îşi striga victoria, mai frumos, mai semeţ şi mai special decât tot ce văzusem înainte.

Aşa suntem şi noi…..Frumuseţea noastră, aceea unică, inconfundabilă, aşteaptă doar clipa, contextul sau dorinţa de a ieşi către lume spre bucurie magică! Ne pregătim intim pentru explozia valorii noastre, doar ca dintr-o dată să o putem oferi către lumea din exterior. Delicată, ascunsă, efemeră….pentru bucurie infinită şi exprimare neîngrădită!

Înfloriţi spre Soare,dragi flori minunate!

Trauma de doliu

Atunci când tata a murit,nu am simţi mare lucru. Îmi amintesc ziua frumoasă de vară, cu căldura ei deja stinsă, îmi amintesc cortegiul funerar pe care l-am însoţit până la cimitir şi apoi acel ritual al îngropării trupului celui ce fusese, atâta timp, tatăl meu. Parcă văd şi acum mulţimea de oameni care mişuna în jurul nostru, al familiei, insă singura senzaţie pe care o încercam era un mare gol, o imensă gaură neagră în care se ascunseseră adânc sentimentele. Acum ştiu că aceea era prima etapă dintr-un şir, care trebuiau să ma ducă către doliul după tatăl meu. Nu ştiam atunci….

În prima fază, tata exista încă acolo, în casa părintescă, gata oricând să îmi răspundă miilor de întrebări pe care i le puneam. Mereu avea răspuns…şi după moartea lui, am refuzat sa cred că trupul lui nu mai există, că vocea lui nu se mai aude. Într-o zi, şi mirosul lui a dispărut din casă. A fost foarte dureros. Aşa de tare durea, încât vreo câţiva ani am refuzat să accept moartea lui. Nu plângeam, nu vorbeam despre el, nu făceam decât să fug de orice confruntare cu moartea. A lui sau a mea. Pentru că simţeam că odată cu el murise şi o parte din mine, murise copilul care credea că oamenii sunt veşnic tineri şi nemuritori. Nu am putut plânge, pentru că in prima fază ingheţăm şi negăm.

Apoi, după 6 ani, într-o zi aproape la fel ca cea din vara respectivă, dezgheţul a venit peste mine, sub forma unei sirene a ambulanţei, care a trezit în mine conştientizarea dispariţiei lui – iată, tata nu mai este….Şi valuri de frică, groază şi panică m-au însoţit alţi câţiva ani…În ciuda investigaţiilor medicale, nu mi se găsea nici o boală, insă eu eram din ce în ce mai slăbită, mai lipsită de energie şi sens. Acum ştiu că erau etapele de frică şi depresie din trauma de doliu. Atunci doar sufeream.

Travaliul meu de doliu a durat mult, foarte mult şi cu greu am reuşit să accept şi să ma vindec. Pentru că pierderea cuiva drag ne pune pe noi înşine faţă în faţă cu propria noastră vremelnicie, ne lasă fără ataşamentele atât de puternice. Şi ne doare tare ruperea acestor relaţii importante, şi ne provoacă să gasim noi relaţii sau noi sensuri. Unii le găsim mai repede, altii mai lent sau deloc.

Eu m-am vindecat greu, şi numai cu ajutorul unui psihoterapeut profesionist, şi îmi pare rău că am irosit ani în suferinţă, singura justificare a mea fiind aceea că in acele vremuri nu erau prea multi psihoterapeuti. Acum ştiu că fără ajutor, poţi să zaci în bezna suferinţei ani grei, dureroşi şi fără speranţă.

Trauma de doliu este o suferinţă reală, chiar dacă uneori o negăm, numai pentru a rezista durerii. Mulţi dintre noi o pot traversa normal, în cele 6 luni acceptate ca fiind fireşti. Alţii rămân agăţaţi într-o lume necunoscută, populată de cele mai negre gînduri şi emoţii.

 

 

Această suferinţă se inchide numai trecînd prin toate etapele normale de vindecare- negare, furie, negociere, tristete, acceptare si vindecare.

Nu-i uşor. Dacă ai nevoie de un ghid în aceasta călătorie, eu sunt aici pentru a te ajuta. Nu evita şi nu ezita. Fă-o pentru tine!

În căutarea respectului

În zilele în care ninge, prefer să îmi las maşina în parcare şi să mă deplasez cu mijloacele de transport în comun. Astăzi ninge….şi eu stau acum pe scaunul autobuzului care mă duce către destinaţie. Circulă alene, lăsand gândurile să se înşiruie cuminte în ordinea lor neângrădită. Geamul îngheţat şi murdar îmi blochează privirea, cineva a aruncat pe jos un pahar din care a baut…feţe triste şi încruntate…Frig…şi în maşină şi în sufletele noastre. Am pierdut cumva pe drum bucuria unei noi zile, căutând neputincios în exterior nişte piloni de care să ne agăţăm. Căutăm disperaţi respectul în afară, furioşi şi mâhniţi că nu îl căpătăm. Am învăţat cândva, într-un mod strâmb şi inadecvat, că respectul trebuie obţinut prin cerere directă, strigată şi violentă. Fiecare dintre noi îşi doreşte să fie respectat, şi de aceea lipsa lui ne face să ne luptăm cu monştii …exteriori sau interiori? Pentru că înainte de a cere, respectul trebuie dăruit. Creat şi împărtăşit.

Respectul faţă de sine se manifestă prin grija pe care fiecare dintre noi o avem faţă de propria persoană. Conştientinzând că numai noi ne putem avea în stăpânire şi control, putem învăţa respectul faţă de corp, minte sau emoţii. Să mâncăm sănătos, să gandim frumos, să ne bucurăm de micile evenimente din viaţă. Să respectăm fiecare zi pe care o avem, prin deplina grijă faţă de propriile noastre sentimente. Să ne respectăm ritmul de somn sau de muncă, să ne inconjurăm de experienţe plăcute sau să ne oferim din când în când câte o recompensă binemeritată. Nimic complex, numai o mică atenţie şi un mare respect pentru fiinţa noastră magică.

Respectul faţă de ceilalţi se manifestă prin atitudinea pe care o avem in raport cu oamenii care ne înconjoară. Familie, prieteni, colegi sau străini. Trăim acum în comunităţi mai mari, care au diluat restricţia socială a respectului reciproc. Dacă am urca în maşina timpului şi am călători în trecut, am putea întâlni pe străzile oraşului bărbaţi care se salută ridicând pălăria : „Respectele mele! „. Pentru că undeva în comunitate, exista conştiinţa faptului că ceea ce dai, aceea primeşti. Injuriile, violenţa verbală, umilirea, sunt bune, ar putea să ne aducă o putere iluzorie şi de scurtă durată. Dar va întoarce înapoi mai multă furie şi nevoie de control. Şi atunci mai ajută, dacă tot noi suntem perdanţii cu steagul victoriei în mână?

Respectul faţă de natură se manifestă prin atenţia cu care vieţuim pe acest Pământ, care ne-a primit şi ne oferă cu dărnicie tot ce are mai bun. Ne oferă Soarele cald al verii, ploaia hrănitoare, vântul călător, hrana gustoasă, apa revigorantă…Ne face prieteni cu elefantul înţelept si caracatiţa genială, ne trimite să vorbim limba afectiunii feline şi a fidelităţii canine, ne învaţă blândeţea vacii şi energia leului. Ne învaţă respectul…şi mirarea constantă că iată, suntem părtaşi la ceea ce a creat Natura pentru noi, doar pentru bucurie şi uimire. Natura ne oferă şi ne respectă, ca bună educaţie pentru ceea ce avem de făcut. Reuşim oare să înţelegem? Reuşim oare să facem?

Suntem prea grăbiţi sau doar neatenţi? Am uitat sau nici nu am ştiut? Am întrebat şi nu am găsit răspuns? Respectul se oferă şi căutarea lui este chiar călătoria noastră către noi. Opriti timpul vostru puţin, pentru a-l afla şi îngriji.

 

Respectele mele, drag cititor!

Omul din carapace

Când lucrez în cabinetul de terapie, eu nu văd sufletul chinuit al persoanei care stă pe canapea. Reușesc să văd, undeva adânc, undeva unde nici persoana însăși nu vede, acel mic început de putere și bucurie. Și apoi, tot ceea ce am de făcut este ca împreună, simbiotic, eu și clientul, să dezvăluim și să aducem la suprafață acea minunată operă de artă care înseamnă sinele interior.

De multe ori, ne ascundem adânc sub o carapace groasă, menită să ne apere de suferința care poate exista în exterior. Temători, șovăitori și nesiguri, ne putem hazarda uneori să scoatem capul pentru a observa, doar observa, viața care trece pe lângă noi. Și apoi ne întoarcem în casa noastra sigură, carapace grea însă primitoare, unde durerea nu poate intra. Și ducem așa, ani și zile….carapacea după noi, vigilenți și prudenți. Nu e rău….e greu, însă ne protejează.

Pentru că altfel, oare ce am fi ? Oare cum am fi ? Oare cum am putea descoperi partea aceea adâncă, vulnerabilă și totuși puternică din interior, ascunsă adând sub coaja tare a armurilor învățate? Oare cum am putea noi trăi și supraviețui așa goi, dezveliți  și sensibili? Fugim de trăiri, fugim de simțire, alungând odată cu durerea și bucuria de a trăi.

Oricând ne putem opri și apoi sculpta în noi, în blocul de emoții amorfe, nedefinite și uneori amorțite. Putem ciopli credințele vechi, gândurile care nu ne mai ajută, suferințele care aparțin trecutului.

Oricând putem renunța la carapacea grea a negării. Și chiar acum am putea să lăsăm ochii minții să vadă în interior, adânc și difuz, ființa magică care suntem. Dezgoliți de surplusul blocului de marmură, ne putem dezvălui curajoși, așa puternici, semeți, liberi și fericiți.

Orice statuie magnifică a fost cândva un bloc amorf de piatră.

Orice ființă umană se poate recrea, reinventa, elibera. Un bloc de piatră, o daltă și un artist…nimic mai mult….

Gazele,hiene si lei

In fiecare zi, iesim la vanatoare. Chiar daca asta inseamna sa mergem la serviciu, pentru a face rost de resursa financiara care ne trebuie pentru a ajunge sa ne satisfacem nevoile esentiale pe care fiecare dintre noi le avem. Iesim la vanatoare si o facem fiecare in stilul nostru propriu, asa cum am fost dotati de natura sau invatati de parinti. Unii dintre noi suntem gazele delicate, tematoare si ezitante. In ciuda aspectului fragil si a impresiei de victima, gazelele reusesc sa supravietuiasca in lumea salbatica a naturii umane prin calitati deosebite: agilitate, atentie, simturi ascutite si, mai presus de orice, simtul comunitar care le protejeaza mai mult decat daca s-ar baza doar pe propriile puteri. Gazela este vanata de mari pradatori si stiind asta, te-ai astepta sa stea pitita sub vreun bolovan,sa se ascunda si sa se apere. Si totusi, iese curoajoasa sa infrunte viata si dusmanii, se lupta cu propria frica si cu propriile limite. In fiecare zi….

Altii dintre noi suntem hiene. Ne asezam frumos pe burta in iarba inalta, ne mascam intentiile si asteptam ca altcineva sa vaneze in locul nostru. Apoi, cu viclenie si rabdare, putem accesa resursele care au ramas de la marii pradatori. Pentru a purea supravietui, hiena a dezvoltat comportamente spectaculoase: capacitatea de disimulare, capacitatea de a se adapta perfect mediului inconjurator, tenacitate si perseverenta. Atat doar …ca hiena depinde de altii pentru a putea manca. In fiecare zi…

Altii sunt regii incoronati ai naturii, leii puternici in mod autentic si real. Sunt puternici asa cum fiecare dintre noi ne-am dori sa fim. Pradatori neinfricati, versati, gata oricand sa isi apere teritoriul. Nimic fals, nimic disimulat, doar putere bruta, care alege, domina si ucide. Nimic emotional nu poti gasi in aceasta nevoie primara de vanatoare. Doar acapararea unor resurse necesare supravietuirii. Moarte pura si necesara. In fiecare zi…

Si in fiecare zi plecam la vanatoare. Suntem ori pradatori ori vanat. Asa cum ne este firea, cum ne-au invatat parintii sau cum decidem noi. Uneori, in jungla urbana, ne putem modifica firea noastra umana, sa o domolim sau sa o activam, doar penru a supravietui. In fiecare zi…

Gazele, hiene sau lei, orice ati fi astazi, va doresc sa aveti o vanatoare buna!