Peisajul de toamnă alunecă încet pe lângă mine. În autobuz e cald, lumină și liniște. Afară e ploaie și întuneric. Stau lângă geamul mare, iar mersul lin îmi lasă timp să privesc. Pentru o vreme, pot să las lucrurile de făcut acolo unde sunt și să descopăr lumea pe lângă care trec.

E o dimineață mohorâtă. Una dintre acelea în care cerul pare să fi coborât peste oraș, iar oamenii merg grăbiți, cu umerii strânși și privirile în pământ. Aș putea să mă las cuprinsă de cenușiul acesta. Să mă gândesc la frig, la umezeală, la zilele tot mai scurte.

Dar astăzi m-am hotărât să caut lucrurile frumoase.

La început, privirea mea parcă trebuie să învețe ce are de făcut. Se întoarce, din obișnuință, la asfaltul ud, la aglomerație, la cerul apăsător. Apoi începe să descopere.

Mașinile noi care rulează ușor pe lângă noi, cu luminile reflectate în ploaie. Oamenii îmbrăcați în culori de toamnă: un palton arămiu, un fular galben, o haină de un verde adânc. Clădirile cu balcoane de sticlă, în care dimineața se oglindește altfel. Până și picăturile de pe geam îmi atrag atenția. Se adună, se întâlnesc și coboară în șiruri subțiri, desenând drumuri transparente peste imaginea orașului.

Și, deodată, copacul acesta.

Îl cunosc. L-am văzut și vara, când frunzele lui se pierdeau în verdele celorlalți copaci. Acum însă mă face să întorc capul. Are galben, arămiu, roșu și câteva frunze încă verzi, ca și cum toamna ar fi încercat pe ramurile lui toate culorile înainte să se hotărască.

Cât de frumos este. Și cât de ușor aș fi putut să trec pe lângă el, cu ochii deschiși și gândurile în altă parte.

Mă întreb câte asemenea întâlniri pierdem într-o zi. Câte detalii rămân nevăzute pentru că atenția noastră este deja ocupată cu ceea ce ne îngrijorează, ne nemulțumește sau ne așteaptă de rezolvat. Uneori ajungem la capătul unei zile și știm foarte bine ce ne-a obosit, dar cu greu ne amintim ce ne-a bucurat.

Grijile au felul lor de a cere întâietate. Se așază aproape de noi și vor să fie văzute, ascultate, luate în seamă. Frumusețea e adesea mai tăcută. Un copac nu ne oprește din drum. O lumină caldă într-o fereastră nu ne strigă. Trebuie să fim puțin disponibili pentru ele.

Astăzi, aici, în autobuz, simt că am această disponibilitate.

Ploaia continuă să cadă. Orașul își păstrează aglomerația, iar lucrurile pe care le am de făcut mă vor aștepta la coborâre. Totuși, în mine s-a făcut puțin mai mult loc. Mă surprind urmărind cu interes strada următoare, curioasă să văd ce îmi mai oferă.

Poate că și aceasta este o formă de grijă față de noi: să ne lăsăm atinși de ceea ce ne poate bucura. Să acordăm câteva clipe unui lucru frumos, fără să trecem imediat mai departe. Să îngăduim unei culori, unei imagini, unei întâlniri mărunte să ajungă până la noi.

Autobuzul înaintează, iar copacul rămâne în urmă. Îi păstrez însă culorile în minte. Le voi duce cu mine în ziua care începe.

Astăzi, m-am hotărât să văd frumusețea.

Și iată câtă era deja aici, așteptând să o observ.