Ce ne ține în viață când viața devine greu de dus?

Zilele acestea au fost marcate de câteva morți prin sinucidere. Aproape imediat, atenția publică s-a concentrat asupra motivelor care ar fi putut conduce la asemenea decizii. Presa a refăcut trasee, a căutat explicații, a disecat ultimele ore, ultimele conversații și ultimele gesturi.

Este, poate, felul nostru de a încerca să dăm un sens unei acțiuni pe care o percepem ca fiind lipsită de sens.

Când se întâmplă o asemenea tragedie, întrebarea apare aproape inevitabil: „De ce?”. Căutăm o cauză precisă, o explicație limpede, un moment în care totul s-ar fi rupt. Ne-ar liniști să credem că există întotdeauna un semn clar, o greșeală ușor de identificat sau un eveniment suficient de grav încât să explice totul.

Dar rareori suferința psihică poate fi redusă la un singur motiv.

Poate că ne sperie atât de mult fragilitatea omenească, încât încercăm să aflăm dacă nu cumva există și în noi un pericol ascuns. Ceva care ar putea rămâne tăcut ani întregi și apoi, asemenea unui mecanism cu declanșare întârziată, să se activeze în fața unei pierderi, a unei boli, a unei umilințe sau a unei singurătăți devenite insuportabile.

Privim nedumeriți cum nici banii, nici celebritatea, nici proprietățile și nici succesul nu îi protejează întotdeauna pe oameni. Toate lucrurile despre care credem că ne oferă siguranță se dovedesc, uneori, insuficiente în fața unei suferințe pe care ceilalți nu o pot vedea.

Și atunci apare o întrebare mult mai personală:

Eu cum mă pot proteja?

Care este sistemul care mă poate ține în picioare atunci când viața mă va pune în fața unei încercări grele? Și cum pot ști dacă voi reuși să-i fac față?

Nu există o armură împotriva suferinței

Ne-am dori, poate, să existe o formulă sigură: dacă avem o familie, o casă, bani, prieteni, o profesie și un anumit statut, vom fi protejați. Numai că bunăstarea exterioară și siguranța interioară nu sunt același lucru.

Un om poate avea în jurul său mulți oameni și se poate simți profund singur. Poate fi admirat și, în același timp, convins că nu valorează nimic. Poate zâmbi, poate lucra și poate avea grijă de ceilalți, în timp ce în interiorul său se desfășoară o luptă despre care nimeni nu știe.

Nu există o armură care să ne facă invulnerabili. Există însă legături, resurse și deprinderi psihologice care ne pot ajuta să nu rămânem singuri în fața durerii.

Reziliența nu înseamnă să nu cazi

Uneori confundăm puterea cu absența suferinței. Credem că omul puternic nu se prăbușește, nu se teme, nu cere ajutor și nu ajunge niciodată la limita propriilor puteri.

Dar reziliența nu înseamnă să nu cazi. Înseamnă să existe ceva — în tine sau în jurul tău — de care să te poți prinde atunci când cazi.

Poate fi o relație în care ai voie să spui adevărul, fără să fii judecat. Poate fi capacitatea de a recunoaște că nu mai poți. Poate fi încrederea că starea prin care treci se poate schimba, chiar dacă acum pare definitivă. Poate fi disponibilitatea de a apela la un psiholog, la un psihiatru sau la un om apropiat înainte ca durerea să ocupe întregul câmp al conștiinței.

Ne protejează și felul în care am învățat să privim eșecul, pierderea și rușinea. Dacă o înfrângere devine dovada că întreaga noastră viață nu mai are valoare, suferința poate părea fără ieșire. Dacă putem vedea criza ca pe o parte dureroasă a vieții, nu ca pe verdictul ei final, rămâne deschisă o ușă.

Suferința îngustează privirea

Într-o criză profundă, omul nu mai vede realitatea cu aceeași perspectivă cu care o privește într-o perioadă de echilibru. Durerea poate îngusta câmpul posibilităților până când pare că nu mai există decât o singură ieșire.

De aceea, întrebarea „Cum a putut să nu se gândească la cei dragi?” nu ne ajută să înțelegem. Uneori, persoana aflată într-o suferință extremă ajunge să creadă, în mod eronat, că este o povară și că absența sa i-ar elibera pe ceilalți. Nu este o evaluare lucidă a valorii propriei vieți, ci realitatea văzută prin lentila durerii.

În asemenea momente, omul nu are nevoie de o lecție despre cât de frumoasă este viața. Are nevoie ca cineva să rămână lângă el suficient de mult încât posibilitățile să poată deveni din nou vizibile.

Ce ne poate ține ancorați

Nu există o garanție absolută, dar ne putem construi, în timp, un sistem interior și relațional de protecție:

• relații în care putem vorbi sincer despre ceea ce simțim;
• permisiunea de a cere ajutor înainte de a ajunge la limită;
• accesul la sprijin psihologic și psihiatric atunci când este necesar;
• capacitatea de a recunoaște semnele depresiei, ale izolării și ale pierderii speranței;
• o identitate care nu se sprijină exclusiv pe succes, bani, statut sau aprobarea celorlalți;
• sensuri și legături care rămân importante chiar și atunci când o parte a vieții se destramă;
• acceptarea faptului că vulnerabilitatea nu este un eșec moral.

Poate că una dintre cele mai importante forme de protecție este să nu ne construim o viață în care trebuie să părem mereu bine.

Avem nevoie de oameni în fața cărora să putem spune: „Nu sunt bine”, fără să primim imediat comparații, reproșuri sau îndemnuri de a fi puternici. Și avem nevoie să învățăm să ascultăm această mărturisire fără să o minimalizăm și fără să ne grăbim să o acoperim cu optimism.

Întrebarea care ne poate apropia

După o sinucidere, curiozitatea publică se îndreaptă spre ultimele clipe. Dar poate că privirea noastră ar trebui să se întoarcă și spre cei care sunt încă aici.

Cine dintre oamenii pe care îi cunosc pare să ducă singur o povară prea grea? Pe cine nu am mai întrebat de multă vreme cum se simte cu adevărat? Și, mai ales, sunt eu capabilă să ascult un răspuns care nu este liniștitor?

Nu putem deveni responsabili pentru viața tuturor și nu putem preveni orice tragedie. Putem însă contribui la construirea unei lumi în care suferința poate fi rostită înainte de a deveni tăcere definitivă.

Poate că nu ne protejează nici banii, nici faima și nici iluzia controlului absolut. Poate că ne protejează, atât cât este omenește posibil, legăturile autentice, sensul, ajutorul specializat și curajul de a spune la timp:

„Nu mai pot singur.”

Iar uneori, răspunsul care poate păstra deschisă o ușă este foarte simplu:

„Te cred. Sunt aici. Hai să căutăm ajutor împreună.”

Dacă tu sau cineva apropiat se află în pericol imediat ori vorbește despre intenția de a-și face rău, nu lăsa persoana singură și sună la 112. O asemenea mărturisire trebuie luată în serios și orientată rapid către ajutor specializat.