Femeile și greutatea: o privire dincolo de etichete

 

Înainte să scriu acest articol ca psihoterapeut, vreau să-l încep ca femeie.

În tinerețe am fost foarte slabă. Nu prin efort, nu prin disciplină — pur și simplu, asta era forma corpului meu la douăzeci, la douăzeci și cinci, la treizeci de ani. Apoi a venit viața, cu tot ce aduce ea: ani care se adună, hormoni care se schimbă, oboseli, bucurii, pierderi. Corpul meu s-a modificat odată cu mine, așa cum, firesc, fac corpurile.

Și, la un moment dat, am ajuns să fiu și eu, în privirile celorlalți și uneori în propria mea oglindă, o femeie „grasă”.

Această trecere mi-a oferit, neașteptat, un al doilea curriculum profesional. Ceea ce, înainte, înțelegeam din cărți, din supervizare și din ascultarea clientelor mele, am început să înțeleg și din interior. Am priceput, fizic și emoțional, ceea ce ele îmi descriau de ani de zile: cum o privire străină îți poate marca o zi întreagă; cum hainele din propriul dulap pot deveni, brusc, mărturii ale unei femei de altădată; cum vocea propriei minți poate deveni cel mai aspru critic.

De aceea, ceea ce urmează nu este doar o reflecție profesională. Este și o mărturie.

În cabinetul meu, vin frecvent femei care se prezintă, înainte de orice altceva, prin prisma unui număr: kilogramele lor. „Sunt grasă” — aud această afirmație rostită cu rușine, cu resemnare, cu furie sau cu o tristețe profundă. Înainte ca eu să aflu cine sunt, ce simt, ce visează sau ce le doare cu adevărat, ele se definesc printr-un atribut fizic care, în ochii lor, le rezumă întreaga valoare.

Și aici începe, de fapt, terapia.

Greutatea cuvântului „grasă”

Cuvântul „grasă” nu este niciodată neutru. Pentru o femeie, el aduce cu sine un întreg dosar: priviri în copilărie, comentarii ale rudelor, glume colegiale, refuzuri romantice, magazine de haine în care nu există măsura ei. Cântărește mult mai mult decât kilogramele pe care le descrie.

Ca psihoterapeut, observ că pacientele mele nu suferă atât din cauza greutății corporale în sine, cât din cauza interpretărilor pe care și le-au format despre ea: că nu sunt suficient de bune, suficient de demne de iubire, suficient de „prezentabile”. Aceste convingeri sunt rareori conștiente. Ele operează în fundal, modelând relații, alegeri profesionale, modul în care își locuiesc propria intimitate.

De ce nu este „doar o chestiune de voință”

O simplificare populară spune că o femeie supraponderală este, pur și simplu, o femeie care nu se controlează. Această narațiune este nu doar nedreaptă, ci și clinic falsă.

În spatele unei greutăți crescute pot exista:

  • traume nevindecate, în care mâncarea a devenit principala formă de auto-reglare emoțională;
  • dezechilibre hormonale (tiroidiene, sindrom de ovare polichistice, rezistență la insulină);
  • efecte secundare ale unor medicații, inclusiv psihiatrice;
  • un istoric îndelungat de diete restrictive care au dereglat metabolismul;
  • depresie, anxietate cronică, doliu nelucrat;
  • experiențe de abuz, în care corpul și-a construit, inconștient, o „armură” protectoare.

Reducerea acestor realități la un simplu eșec de voință este o formă de violență simbolică — una pe care multe femei și-o aplică, zilnic, lor înseși.

Stigmatul interiorizat

Una dintre cele mai dureroase observații clinice este aceasta: femeile supraponderale nu sunt judecate doar din afară. Ele sunt, mai întâi, propriii lor judecători.

Își amână viața. „Când voi slăbi, mă voi îmbrăca frumos.” „Când voi slăbi, voi merge la mare.” „Când voi slăbi, voi accepta o relație.” „Când voi slăbi, voi candida pentru promovarea aceea.” Greutatea devine o sală de așteptare în care se trăiesc ani, uneori decenii.

Stigmatul interiorizat — acea voce internă care repetă, automat, mesajele dure ale societății — este unul dintre cei mai puternici factori de menținere a depresiei la femeile supraponderale. Și, paradoxal, este și unul dintre factorii care îngreunează cel mai mult procesul de reglare a greutății: stresul cronic și rușinea declanșează mecanisme biologice (cortizol, inflamație, dereglare a sațietății) care favorizează tocmai acumularea adipoasă.

Cu alte cuvinte: ura de sine îngrașă.

Ce poate face psihoterapia

Munca terapeutică cu femeile care au o relație dificilă cu greutatea lor nu începe niciodată cu dieta. Începe cu o întrebare mult mai radicală:

Cine sunt eu, dincolo de corpul meu?

În cabinetul meu, procesul explorează, de obicei, mai multe straturi:

  • istoria relației cu mâncarea, începând din copilărie;
  • legătura emoțională cu hrănirea — consolare, recompensă, pedeapsă, refugiu;
  • rolul corpului în familia de origine: ce a fost permis, ce a fost criticat, ce a fost rușinos;
  • imaginea corporală și diferența dintre corpul real și corpul perceput;
  • relațiile actuale și impactul lor asupra stimei de sine;
  • alternativele sănătoase de auto-reglare emoțională, care nu trec prin frigider.

Scopul nu este, în primul rând, slăbirea. Scopul este recâștigarea unei relații pașnice cu propriul corp. Curios este că, atunci când această relație începe să se vindece, modificarea greutății — dacă rămâne necesară medical — devine mult mai accesibilă, pentru că nu mai este o luptă, ci o consecință firească a unui mod nou de a-ți trata corpul.

Neutralitatea corporală: o paradigmă utilă

În ultimii ani, în psihologia clinică s-a impus un concept eliberator: cel de neutralitate corporală. Spre deosebire de „iubirea de sine” — care poate deveni, paradoxal, un nou standard imposibil de atins —, neutralitatea corporală propune un obiectiv mai realist: să încetăm să mai considerăm corpul nostru un proiect care trebuie permanent reparat.

Corpul tău nu este o problemă. Este vehiculul prin care îți trăiești viața. Te poartă, te respiră, ți-a născut copiii (poate), îți permite să îmbrățișezi oameni dragi, să dansezi, să muncești, să simți soarele pe piele. Mărimea lui nu definește valoarea ta ca persoană, ca profesionistă, ca prietenă, ca iubită, ca mamă.

Neutralitatea corporală nu cere să te declari frumoasă în zilele în care nu te simți așa. Cere doar să te oprești din a fi propriul tău dușman.

Un cuvânt despre sănătate

Trebuie spus clar: există situații în care excesul ponderal reprezintă un risc medical real — pentru sistemul cardiovascular, pentru articulații, pentru echilibrul hormonal, pentru sănătatea metabolică. Nu negăm aceste realități și colaborăm, când este cazul, cu medicul de familie, endocrinologul, nutriționistul.

Diferența esențială este de unde pornește schimbarea: din rușine sau din grijă? Din ură de sine sau din respect pentru propriul corp? Cele două direcții arată similar din afară, dar duc la rezultate radical diferite. Schimbările motivate de rușine sunt, aproape întotdeauna, nesustenabile — pentru că, în clipa în care kilogramele revin (și revin frecvent), revine și pedepsirea.

Schimbările motivate de grijă au altă structură: includ recăderile, le tratează cu blândețe, nu se prăbușesc la prima abatere.

În loc de încheiere

Dacă citești aceste rânduri și te-ai recunoscut undeva între ele, vreau să-ți spun ceva simplu: nu ești singură. Și ești, exact așa cum ești acum — astăzi, în această dimineață, în acest corp — demnă de o viață bună. Nu peste cinci kilograme, nu peste zece. Acum.

Lucrul cu greutatea, când este nevoie de el, vine după lucrul cu poveștile pe care ni le-am spus despre noi înșine. Iar acele povești pot fi rescrise. În cabinet, le rescriem împreună.

Daniela Tudor

psiholog · psihoterapeut

www.danielatudor.com

3 Așteptări nerealiste și dăunătoare despre căsătorie

Nu există situaţii în care să nu avem unele aşteptări  nerealiste despre căsătorie.  Acestea sunt  preluate  de la familiile noastre de origine, de la prieteni, din basme, de la televiziune și din  filme, din articole. Iar aceste presupuse credințe adevărate pot să ne saboteze relațiile, creând o mulțime de neînțelegeri și abătându-ne de la conexiunea noastră cu celălalt.

Așteptările nerealiste „au determinat cuplurile să eșueze”, a spus Clinton Power, un consilier de relații. „Când vă așteptați ca relația voastră să fie într-un anumit mod și dacă această așteptare nu se întâmplă, acest lucru poate crea sentimente de anxietate, tristețe și disperare”. Poate provoca resentimente, ceea ce poate ruina relațiile.

Mai jos sunt trei așteptări nerealiste – și adevărurile din spatele fiecăruia.

Așteptări nerealiste: Cuplurile fericite continuă să simtă aceleași sentimente intense de iubire

Sentimentul îndrăgostirii este deseori numit ” psihoză temporară „, pentru că, atunci când sunteți îndrăgostiți de o altă persoană, sunteți adesea orbiți la unele dintre caracteristicile personale”, a spus Power, fondatorul Clinton Power  Associates din Sydney, Australia. Îți place totul la partenerul tău și vrei să fii cu el. Mereu.

Există motive fiziologice pentru acest lucru. Potrivit expertului în psihoterapie și relații, Melissa Ferrari, „oxitocina, dopamina și serotonina, împreună cu  hormonii sexuali estrogen și testosteron, alimentează dorința noastră și ne menține pe o” culme înaltă a iubirii și a atracţiei”.

În cele din urmă, aceste efecte electrice se disipă. Și rămân doi oameni care se ocupă de realitatea vieții de zi cu zi, a spus Ferrari. „Și aici începe munca grea.”

După ce perioada de lună de miere s-a terminat, este normal să intri într-o perioadă de conflict, a spus Power. De exemplu, ciudățeniile pe care le-ați găsit odată adorabile, ca partenerul tău care aleargă în mod regulat târziu sau pierde lucruri, sunt acum ca unghiile pe o tablă. Acum este o sursă importantă de tensiune. La urma urmei, te mândreşti cu punctualitatea ta și ai o predispoziție pentru organizare. Ceea ce partenerul tău continuă să ignore.

Vestea bună este că conflictul nu este inerent o problemă. De fapt, este o oportunitate, a spus Power. Când vă confruntați cu conflicte, veți „învăța să negociaţi și să vă gestionați diferențele” și „cum să vă liniștiți unul pe celălalt atunci când unul sau ambii sunteți supărați”.

Așteptări nerealiste: Relațiile fericite rămân aceleași

Presupunem că persoana cu care ne-am  căsătorit va rămâne exact așa cum este, și astfel relația noastră va fi ca acum. Această așteptare ar putea fi chiar subconștientă, dar se ridică la suprafață sub forma unei surprize: soțul / soția începe să exploreze o nouă carieră sau o pasiune sau să se îndepărteze de ceva pe care îl pasiona (și încă o faceți) și sunteți luați prin surprindere.

Poate chiar crezi că nu e persoana cu care te-ai casătorit, şi poate chiar aşa este.

„Oamenii cresc și se schimbă în timp, ceea ce înseamnă că relația se schimbă”, a spus Power. El a împărtășit acest exemplu: Un cuplu începe să se întâlnească când un partener are doar 19 ani. Acest partener tânăr primește o promovare – și începe să călătorească din ce în ce mai mult și să petreacă mai mult timp la birou, construind cariera de vis. Celălalt partener, care este acasă, îi simte lipsa și devine din ce în ce mai plictisit. Deci începe să iasă mai mult. Ambii parteneri sunt supărați pe noua lor realitate, pentru că se simt deconectați unul de celălalt. „Problema este că ei nu au luat în considerare unele dintre schimbările individuale prin care trec fiecare. Relația nu poate fi așa cum a fost, pentru că sunt oameni diferiți acum faţă de cum erau atunci când s-au întâlnit pentru prima dată „.

Așteptări nerealiste: partenerii sunt responsabili pentru fericirea celuilalt

Tindem să avem așteptări cu privire la ceea ce vom „obține” de la partenerii noștri, a spus Ferrari. Și când partenerul nostru nu ne dă ceea ce credem că ar trebui să obținem, resentimentul apare și începe să se instaleze. („În timp, resentimentele pot evolua în dispreț, care este ” acidul sulfuric al iubirii „, pentru că va eroda o căsătorie.”) Ferrari lucrează cu multe cupluri care se așteaptă ca partenerul să-și atingă cota de fericire. De exemplu, ei se așteaptă ca partenerul lor să câștige suficienți bani pentru a le da orice doresc. Asta pune presiune asupra partenerului. În plus, este foarte diferit în a încerca să înțelegi soțul / soția într-un mod profund, semnificativ și vulnerabil și să-ți îndeplinești nevoile nesatisfăcute. Acest lucru ar putea însemna oferirea partenerului a unei îmbrățișări mari, lungi de fiecare dată când vine acasă, deoarece știți că atingerea fizică îl ajută să se simtă iubit. Acest lucru ar insemna o formă de a-i mulțumi pentru gesturile bune, pentru că știi că în copilărie, s-a simţit în mod regulat neapreciat.

Cele de mai sus sunt legate de implicarea în relaţie şi de interresul de a cunoaște partenerul. Nu este vorba de a face pentru ei ceva ce pot să facă ei înșiși. Nu este vorba despre asumarea responsabilității pentru satisfacerea nevoilor lor. Este vorba despre susținerea lor. Este vorba despre a-i ajuta să vindece bolile trecute, a spus Ferrari. Care poate ajuta foarte mult din punct de vedere psihologic, în special în ceea ce privește încrederea, senzația de iubire, siguranță și securitate … „Și asta este incredibil de puternic.

Explorați așteptările pe care le aveți despre relații – despre cum arată mariajul sănătos, despre căsătoria armonioasă, despre cum ar trebui să vă comportaţi tu și partenerul tău, despre ce ar trebui să „primești”.

Apoi exploraţi de unde provin aceste credințe – și dacă sunt  adevărate. Deoarece multe dintre așteptările noastre nu sunt realiste și multe dintre ele pot interfera cu relația noastră.

Traducere dupa un articol scris de  Margarita Tartakovsky, M.S.
Associate Editor