Înainte să scriu acest articol ca psihoterapeut, vreau să-l încep ca femeie.
În tinerețe am fost foarte slabă. Nu prin efort, nu prin disciplină — pur și simplu, asta era forma corpului meu la douăzeci, la douăzeci și cinci, la treizeci de ani. Apoi a venit viața, cu tot ce aduce ea: ani care se adună, hormoni care se schimbă, oboseli, bucurii, pierderi. Corpul meu s-a modificat odată cu mine, așa cum, firesc, fac corpurile.
Și, la un moment dat, am ajuns să fiu și eu, în privirile celorlalți și uneori în propria mea oglindă, o femeie „grasă”.
Această trecere mi-a oferit, neașteptat, un al doilea curriculum profesional. Ceea ce, înainte, înțelegeam din cărți, din supervizare și din ascultarea clientelor mele, am început să înțeleg și din interior. Am priceput, fizic și emoțional, ceea ce ele îmi descriau de ani de zile: cum o privire străină îți poate marca o zi întreagă; cum hainele din propriul dulap pot deveni, brusc, mărturii ale unei femei de altădată; cum vocea propriei minți poate deveni cel mai aspru critic.
De aceea, ceea ce urmează nu este doar o reflecție profesională. Este și o mărturie.
În cabinetul meu, vin frecvent femei care se prezintă, înainte de orice altceva, prin prisma unui număr: kilogramele lor. „Sunt grasă” — aud această afirmație rostită cu rușine, cu resemnare, cu furie sau cu o tristețe profundă. Înainte ca eu să aflu cine sunt, ce simt, ce visează sau ce le doare cu adevărat, ele se definesc printr-un atribut fizic care, în ochii lor, le rezumă întreaga valoare.
Și aici începe, de fapt, terapia.
Greutatea cuvântului „grasă”
Cuvântul „grasă” nu este niciodată neutru. Pentru o femeie, el aduce cu sine un întreg dosar: priviri în copilărie, comentarii ale rudelor, glume colegiale, refuzuri romantice, magazine de haine în care nu există măsura ei. Cântărește mult mai mult decât kilogramele pe care le descrie.
Ca psihoterapeut, observ că pacientele mele nu suferă atât din cauza greutății corporale în sine, cât din cauza interpretărilor pe care și le-au format despre ea: că nu sunt suficient de bune, suficient de demne de iubire, suficient de „prezentabile”. Aceste convingeri sunt rareori conștiente. Ele operează în fundal, modelând relații, alegeri profesionale, modul în care își locuiesc propria intimitate.
De ce nu este „doar o chestiune de voință”
O simplificare populară spune că o femeie supraponderală este, pur și simplu, o femeie care nu se controlează. Această narațiune este nu doar nedreaptă, ci și clinic falsă.
În spatele unei greutăți crescute pot exista:
- traume nevindecate, în care mâncarea a devenit principala formă de auto-reglare emoțională;
- dezechilibre hormonale (tiroidiene, sindrom de ovare polichistice, rezistență la insulină);
- efecte secundare ale unor medicații, inclusiv psihiatrice;
- un istoric îndelungat de diete restrictive care au dereglat metabolismul;
- depresie, anxietate cronică, doliu nelucrat;
- experiențe de abuz, în care corpul și-a construit, inconștient, o „armură” protectoare.
Reducerea acestor realități la un simplu eșec de voință este o formă de violență simbolică — una pe care multe femei și-o aplică, zilnic, lor înseși.
Stigmatul interiorizat
Una dintre cele mai dureroase observații clinice este aceasta: femeile supraponderale nu sunt judecate doar din afară. Ele sunt, mai întâi, propriii lor judecători.
Își amână viața. „Când voi slăbi, mă voi îmbrăca frumos.” „Când voi slăbi, voi merge la mare.” „Când voi slăbi, voi accepta o relație.” „Când voi slăbi, voi candida pentru promovarea aceea.” Greutatea devine o sală de așteptare în care se trăiesc ani, uneori decenii.
Stigmatul interiorizat — acea voce internă care repetă, automat, mesajele dure ale societății — este unul dintre cei mai puternici factori de menținere a depresiei la femeile supraponderale. Și, paradoxal, este și unul dintre factorii care îngreunează cel mai mult procesul de reglare a greutății: stresul cronic și rușinea declanșează mecanisme biologice (cortizol, inflamație, dereglare a sațietății) care favorizează tocmai acumularea adipoasă.
Cu alte cuvinte: ura de sine îngrașă.
Ce poate face psihoterapia
Munca terapeutică cu femeile care au o relație dificilă cu greutatea lor nu începe niciodată cu dieta. Începe cu o întrebare mult mai radicală:
Cine sunt eu, dincolo de corpul meu?
În cabinetul meu, procesul explorează, de obicei, mai multe straturi:
- istoria relației cu mâncarea, începând din copilărie;
- legătura emoțională cu hrănirea — consolare, recompensă, pedeapsă, refugiu;
- rolul corpului în familia de origine: ce a fost permis, ce a fost criticat, ce a fost rușinos;
- imaginea corporală și diferența dintre corpul real și corpul perceput;
- relațiile actuale și impactul lor asupra stimei de sine;
- alternativele sănătoase de auto-reglare emoțională, care nu trec prin frigider.
Scopul nu este, în primul rând, slăbirea. Scopul este recâștigarea unei relații pașnice cu propriul corp. Curios este că, atunci când această relație începe să se vindece, modificarea greutății — dacă rămâne necesară medical — devine mult mai accesibilă, pentru că nu mai este o luptă, ci o consecință firească a unui mod nou de a-ți trata corpul.
Neutralitatea corporală: o paradigmă utilă
În ultimii ani, în psihologia clinică s-a impus un concept eliberator: cel de neutralitate corporală. Spre deosebire de „iubirea de sine” — care poate deveni, paradoxal, un nou standard imposibil de atins —, neutralitatea corporală propune un obiectiv mai realist: să încetăm să mai considerăm corpul nostru un proiect care trebuie permanent reparat.
Corpul tău nu este o problemă. Este vehiculul prin care îți trăiești viața. Te poartă, te respiră, ți-a născut copiii (poate), îți permite să îmbrățișezi oameni dragi, să dansezi, să muncești, să simți soarele pe piele. Mărimea lui nu definește valoarea ta ca persoană, ca profesionistă, ca prietenă, ca iubită, ca mamă.
Neutralitatea corporală nu cere să te declari frumoasă în zilele în care nu te simți așa. Cere doar să te oprești din a fi propriul tău dușman.
Un cuvânt despre sănătate
Trebuie spus clar: există situații în care excesul ponderal reprezintă un risc medical real — pentru sistemul cardiovascular, pentru articulații, pentru echilibrul hormonal, pentru sănătatea metabolică. Nu negăm aceste realități și colaborăm, când este cazul, cu medicul de familie, endocrinologul, nutriționistul.
Diferența esențială este de unde pornește schimbarea: din rușine sau din grijă? Din ură de sine sau din respect pentru propriul corp? Cele două direcții arată similar din afară, dar duc la rezultate radical diferite. Schimbările motivate de rușine sunt, aproape întotdeauna, nesustenabile — pentru că, în clipa în care kilogramele revin (și revin frecvent), revine și pedepsirea.
Schimbările motivate de grijă au altă structură: includ recăderile, le tratează cu blândețe, nu se prăbușesc la prima abatere.
În loc de încheiere
Dacă citești aceste rânduri și te-ai recunoscut undeva între ele, vreau să-ți spun ceva simplu: nu ești singură. Și ești, exact așa cum ești acum — astăzi, în această dimineață, în acest corp — demnă de o viață bună. Nu peste cinci kilograme, nu peste zece. Acum.
Lucrul cu greutatea, când este nevoie de el, vine după lucrul cu poveștile pe care ni le-am spus despre noi înșine. Iar acele povești pot fi rescrise. În cabinet, le rescriem împreună.
Daniela Tudor
psiholog · psihoterapeut
www.danielatudor.com
