Una dintre premisele principale ale psihoterapiei integrative este că nevoia de relație constituie o experiență esențială în motivația comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este satisfăcută această nevoie. Punem în mod deosebit accentul pe importanța contactului atunci când folosim gama de modalități susmenționate. Contactul are loc în interior și în exterior: el implică o deplină conștientizare a senzațiilor, sentimentelor, activității senzorio-motorii, gândurilor și amintirilor care se produc în interiorul individului, și o mișcare spre conștientizarea deplină a evenimentelor exterioare așa cum sunt înregistrate de organele senzoriale. Prin contact intern și extern, experiențele fac obiectul unei integrări continue. Atunci când contactul este întrerupt, nevoile nu sunt satisfăcute. Daca experiența trezirii unei nevoi nu este satisfăcută la un moment dat sau nu se încheie într-un mod cât mai natural, ea va căuta o încheiere artificială, care va disipa lipsa de confort datorată unei nevoi nesatisfăcute.
Aceste „încheieri” artificiale sunt substanța reacțiilor de supraviețuire și a alegerii scenariilor de viață, susceptibile să se fixeze.
Ele sunt evidente în cazul negării afectului, a schemelor comportamentale devenite obișnuințe, a inhibițiilor de ordin neurologic din corp, a credințelor care limitează spontaneitatea și flexibilitatea, atât în rezolvarea problemelor cât și în relația cu celălalt.
Fiecare întrerupere defensivă a contactului subminează conștientizarea. (Erskine, 1980; Erskine&Trautmann, 1993)
De asemenea, noțiunea de contact se referă la calitatea tranzacțiilor schimbate între două persoane: conștiința simultană a Sinelui propriu și a interlocutorului, o întâlnire sensibilă unul cu celălalt, și o recunoaștere autentică a propriului Sine.
Psihoterapia integrativă stabilește corelații plecând de la numeroase și diferite școli teoretice. Pentru ca o teorie să fie integrativă și nu doar eclectică, ea trebuie să lase la o parte conceptele și ideile care nu sunt coerente în plan teoretic, pentru a fasona un nucleu de construcții bine organizate, apt să informeze și să ghideze procesul psihoterapeutic. O examinare a literaturii psihologice și psihoterapeutice arată că numitorul comun cel mai coerent este conceptul de relație. (Erskine, 1989).
Încă de la începutul unei teorii a contactului, inițiată de Laura și Frederick Perls (Perls, 1944; Perls, Hefferline & Goodman, 1951) trecând prin Rogers și prin terapia sa centrată pe client (1951), ipoteza emisă de Fairbairn, conform căreia oamenii aspiră la relație încă de la bunul început al vieții și pe tot parcursul acesteia, insistența lui Sullivan asupra contactului interpersonal, teoriile relației la Winnicott și Guntrip, (1971), cu aplicațiile clinice corespondente, teoriile lui Berne despre Stările Eului și Scenariul de viață, (1961, 1972), Kohut (1971, 1977) și aplicarea, prin succesorii săi, a „chestionarului empatic susținut” (Stolorow, Brandschaft & Atwood, 1987, p. 10), teoriile relației dezvoltate de Stone Center (Bergman, 1991; Miller, 1986; Surrey, 1985), filozofia unei relații Eu- Tu, a lui Buber (1923/1958), o întreagă succesiune de profesori, scriitori și terapeuți, pentru a insista pe faptul că relațiile – atât în primii ani de viață, cât și pe întregul parcurs al vieții adulte – sunt sursa a ceea ce dă sens și validare Sinelui.
Literatura despre dezvoltarea umană ne cheamă să înțelegem că sentimentul de sine și stima de sine vin din relațiile-în-contact. Focalizarea firească pe dezvoltarea copilului se operează plecând de la fundamentul teoretic al relației-în-contact, legat de conceptul lui Berne (1961) de la Stările Eului (și mai ales de la Stările Eului Copil fixate) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann & Erskine, 1981). Lucrările lui Stern (1985, 1995) și ale lui Bowlby (1969, 1973, 1980) au acum o influență puternică asupra perspectivei integrative, în principal datorită insistenței lor asupra atașamentului precoce și asupra nevoii naturale, prezente pe durata întregii vieți, de a fi în relație. Bowlby a insistat pe însemnătatea legăturilor fizice precoce care se prelungesc, pentru a crea un nucleu visceral care va deveni sursa tuturor experiențelor Sinelui și ale celuilalt. Dacă un astfel de contact nu se produce în acord cu nevoile relaționale ale copilului, se va produce o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului (Fraiberg, 1982).
Psihoterapia integrativă folosește numeroase perspective asupra funcționării umane, dar întotdeauna plecând de la punctul de vedere care spune că relația client/terapeut este crucială. Conceptele de relație-în-contact, Stări ale Eului, funcție intrapsihică, transfer și tranzacții, nevoi relaționale și reciprocitate în afecte, proces de dezvoltare și Scenariu de viață sunt în centrul teoriei noastre integrative. Terapeutul orientează și folosește propriul Sine în așa fel încât să stimuleze, în client, procesul care constă în dezvoltarea și integrarea contactului, în satisfacerea nevoilor relaționale (Erskine, 1982a).
Procesul numit armonizare este de o importanță primordială și implică nu doar o focalizare pe gânduri, sentimente, comportamente sau senzații fizice, dar și pe ceea ce Stern a numit (1985) „afectele vitalității” (p. 156). Scopul nostru este crearea experienței unei conexiuni neîntrerupte cu sentimentele. Pentru client, dezvoltarea sentimentului de sine și sentimentul de a fi în relație par a fi cruciale în procesul de integrare și de unificare, mai ales când a avut parte în viața sa de traume specifice, care au fragmentat Eul și mai ales când anumite aspecte ale Sinelui au fost dezrădăcinate sau negate din cauza întreruperilor cumulative în relația-în-contact. (Erskine, 1991a, 1993, 1994).
Premisa centrală subînțeleasă practicii psihoterapiei integrative este că integrarea se poate produce prin intermediul diverselor modalități – afective, comportamentale, cognitive și fiziologice (Erskine, 1975, 1980) – dar într-o manieră și mai efectivă când există o relație terapeutică interpersonală, respectuoasă și în contact. (Erskine, 1982a). Ancheta, armonizarea și implicarea sunt metode orientate pe relație și care facilitează contactul. Diferite publicații au definit și descris metodele de anchetă, de armonizare și de implicare (Erskine&Trautmann, 1993) aplicate în tratamentul disocierii (Erskine, 1991a, 1993), al rușinii și al aroganței ipocrite (Erskine, 1994) și au arătat cum pot fi aplicate prin transcrierea unor secvențe reale de terapie (Erskine, 1982b, 1991b; Erskine&Moursound, 1988). În cele ce urmează, trecem în revistă câteva dintre metodele care favorizează relația-în-contact.
