Pentru mine, Noua LUME a început în 10 martie. Pe 8 martie, fusesem invitată la tradiţionala petrecere de ziua femeii, însă o migrenă rebelă mi-a făcut alte planuri. Aşa încât am sărbătorit cu multă apă şi ketonal. Am urmărit la TV forfota restaurantelor, veselia doamnelor şi atmosfera de relaxare şi plăcere. Peste 2 zile însă, această lume a început să se clatine. China nu mai era aşa departe, Italia ne trimitea veşti proaste şi în ţară apăruse prima persoană infectată.
În prima etapă, am experimentat starea de şoc. Ceea ce citeam sau auzeam la ştiri era incă încadrat de creierul meu la categoria „asta nu se poate”. Cred că ştiţi bancul cu ardeleanul care ajunge la grădina zoologică şi în faţa girajei exclamă „ no, dară aşa ceva nu există „. La fel eram şi eu, blocată într-o stare de prostraţie, în care China era prea departe, Italia nu eram noi….şi virusul încă nu avea o denumire.
A urmat apoi faza de furie. Eram furioasă pe ofiţerul infectat care s-a plimbat prin Bucureşti, eram furioasă pe chinezi, eram furioasă pe propria mea neputinţă şi frică. A fost cea mai grea perioadă, în care furia era copleşitoare…şi era bine să fie aşa, pentru că ascundea, pentru un timp, toată teama care urma să vină.
Şi a venit….o teamă instalată subtil şi incontrolabil. Teama de necunoscut, de confruntarea cu fragilitatea fizică sau psihică. Şi, mai presus de toate, obsedanta teamă de moarte, instalată perfid in cele mai adânci gânduri şi fibre nervoase, panică aderentă şi atoatecuprinzătoare. M-am descoperit doritoare de viaţă, de noi şi multiple experienţe, cu un instinc puternic care m-a determinat să caut neostoit, noi şi noi informaţii. Le voiam liniştitoare şi erau din ce în ce mai ne…liniştitoare. A fost o etapă cu refugii în câteva lucruri cunoscute: făcut curat, spălat, călcat, gătit….o evadare compulsivă care îmi ţinea mintea ocupată. O ocupam, să nu poată intra acolo noua denumire pe care o aflasem. O ocupam, să nu încapă acolo toată îndoiala, neputinţa sau calculele reci si seci ale morţii. O ocupam, rămânea însă o zonă rebelă, care se trezea noaptea târziu ca să mă înspăîmânte din nou. A durat şi a durut. Şi am înţeles că e firesc să mă tem. E normal să vreau să trăiesc, să doresc să mă bucur din nou de viaţa mea. E firesc să mă apăr, să mă lupt pentru supravieţuire. Când am acceptat asta, am trecut în următoarea etapă, aceea a înţelegerii.
Am început să înţeleg Noua Viaţă care acum se năştea din nou pentru mine. Am început să ştiu ce am de făcut , cu noi proceduri şi noi obiceiuri. O perioadă în care am înţeles că lumea mea anterioară a dispărut complet. O perioadă în care am plâns….de dorul unor obiceiuri stinse, de dorul unor oportunităţi anulate. Am jelit pentru lumea veche, dispărută acum pe vecie.
Şi apoi, m-am vindecat. Şi am acceptat. Şi m-am născut din nou într-o lume diferită, în care am adus obiceiuri noi. O oră de gimnastică, o alimentaţie mai puţin abundentă, un pom fructifer pus pe terenul din spate, o teamă nouă care acum ştie să mă protejeze. Am acceptat că ziua de azi e atât de noua şi diferită! Şi că aşa şi trebuie trăită, nou şi diferit, lăsând în urmă o parte din viaţa noastră veche. Mi-am făcut loc în această lume, mai bogată acum cu un virus, şi atât de bogată! În această lume nouă, ne vom uita puţin peste umăr, insă aşa, vom vedea două orizonturi: cel din faţă şi cel din spate. Magice amîndouă.
Uneori, mă întorc la etapele trecerii mele, însă ştiu ca undeva mă aşteaptă acceptarea. Şi mă vindec….
