Mama externalizată

 

Conversaţia începe standardizat:
– Bună ziua, de ce aţi venit , ce anume v-a adus în cabinet ?
– EL! Răspunsul vine scurt, odată cu adolescentul timid împins în faţă de degetul conducător al doamnei.
– El ? Cum aşa ?
– El, că nu mai ştiu ce să fac cu el, că-i tare obraznic şi nu mă mai înţeleg deloc .
EL-ul, depersonalizat, se uită concentrat la modelul propriilor încălţări,acum văzute prima dată.
– Cum te cheamă pe tine ? încerc eu un contact mai personal.
– Ion ! răspunde vocea mamei .
– Va numiţi Ion ? întreb eu în direcţia ei . E deşteaptă, se prinde de sarcasmul  nedisimulat şi se aşează cuminte într-un capăt de canapea.
– Ion, răspunde copilul, ecou târziu al unei voci venite cumva de departe,de dincolo de făptura fragilă.
– Ion, aş vrea să vorbim noi doi întâi, apoi voi discuta cu mama ta. Trebuie să-ţi spun că ceea ce vom discuta amândoi este confidenţial şi toţi trei trebuie  să ştim de la început că discuţiile între terapeut şi client sunt secrete. Numai dacă vei dori să-i spui ceva mamei tale, o vei face daca si cand vei dori.
Privirea ridicată brusc către mine îmi strigă mirarea copilului. Ştiu că nu mă crede, ştiu că va fi nevoie de mii de secunde de teste repetate, ca să poată să înţeleagă şi să cuprinde ceea ce-i spun acum. Deocamdată, e destul.
În răstimpul pe care l-am petrecut cu el,privirea lui a căutat mereu semnale de alarmă, motive să fugă din nou şi din nou, rătăcit într-o lume paralelă unde există şi pentru el fiinţe care să-l audă. În răstimpul petrecut cu el,inima mi-a îngheţat de nenumărate ori privind ochii trişti care cereau ajutor. A fost destul, pentru că nu acolo căutam eu rădăcinile amare ale singurătăţii.
– Acum o pot chema pe mama ta , să stau numai cu ea puţin de vorba ?
– Puteţi,dar…
– Dar…
– Nimic.
O renunţare care îmi descria nenumararele încercări eşuate. Dar….
– Acum stăm de vorba despre ceea ce va necăjeşte pe dumneavoastră.Ce s-a întâmplat?
– Nu mai fac faţă,nu mă ascultă,a început să mă mintă şi să lipsească de acasă.
– Şi ce faceţi când va minte ?
– Ce să fac ? Tip la el şi uneori când mă lasă nervii chiar îl lovesc, însă nu pot altfel. Taică-su e plecat pe mare, să-i facă o viaţă mai bună, şi el îşi bate joc.
– Ce înseamnă pentru el o viaţă mai bună ?
– Păi să aibă o maşină când face 18 ani, că mai are puţin, şi apoi haine, şi să nu-i lipseasca nimic.
– L-aţi întrebat pe el ce înseamnă o viaţă mai bună ?
– Mi-a strigat odată că nu vrea nimic din astea decât să fim şi noi o familie normala.
– Normală ?
– Adică să facem şi noi sărbătorile aşa , toţi trei. Dar nu se poate asta, eu muncesc mult ca să aibă el de toate, taică-su la fel, se chinuie, că nu-i uşor.
– Când spuneţi “ ca să aibă de toate”, l-aţi întrebat şi pe Ion care sunt lucrurile pe care şi le doreşte ?
– Acum nu mai zice, însă înainte ne zicea că vrea să stea mai mult cu noi, nu cu tanti Fană.
– Tanti Fană ?
– Da, femeia care are grijă de el de mic.
– Când v-aţi jucat ultima dată cu el ?
– Jucat ? Păi are tabletă şi stă pe ea toată ziua. Nu se joaca el cu mine…
– Şi înainte de tabletă ?
– Păi înainte de tabletă se juca pe telefon..
– Şi cu dumneavoastră când se juca ?
– Cu mine ? Se juca cu tanti Fană…
– Aşa…tanti Fană…..Şi când aţi citit împreună o carte ?
– Împreună..păi el citeşte singur,că are laptop.
– Ce citeşte ?
– Nu ştiu, chestii de-ale lui.
– De exemplu ?
– Nu ştiu, de unde să ştiu eu,că nu l -am întrebat .
– Bun aşa…Acum e mare şi cred că nu mai vrea să-l îmbrăţişaţi, însă va aduceţi aminte cum era mic şi-l mângâiaţi ?
– Păi nu v-am spus că lucrez mult ? Eu veneam seara târziu, obosită, el era aproape adormit, nu aveam timp să stau să-l giugiulesc,şi apoi nici el nu cred că voia asta,că mă cam evita seara când veneam. Eram obosită şi mă bucurăm că îl lua tanti Fană şi-l ducea să-l culce.
– Ştiţi care este eroul lui ?
– Nu cred că are vreunul.
– Are, a scris în descrierea asta…E profesorul lui de fizică.Spune că îl inspiră şi îi este model, şi ar dori să studieze şi el mai mult acest domeniu.
Pe măsură ce întrebările vin, răspunsurile acum rostite tare vin să spargă în două conştiinţa adormită a mamei absente. Pe măsură ce minutele curg, trag după sine fire nevăzute de tristeţe ascunsă.
– Acum ne putem gândi puţin împreună la rolul de mama ? Ce credeţi dumneavoastră despre acest rol ?
– Este foarte greu.
– Este la fel de greu ca funcţia dumneavoastră ?
– Chiar mai greu.
– Şi când vreţi să va eliberaţi, la serviciu, de sarcinile dumneavoastră, ce faceţi ?
– Îi pun pe ceilalţi să facă sarcinile.
– Le delegaţi.  Şi dacă nu aveţi oameni angajaţi să le facă, ce decizie luaţi ?
– Le externalizăm.
– Am putea să ne întoarcem la rolul de mama ? Ce face de regulă o mama ?
– Are grijă de copil, îl spală, îi da să mănânce..
-Se joacă, îi citeşte poveşti, îl mângâie când e supărat,  îl încurajează când îi piere încrederea, îl învaţă, se bucură ….
O ajut să vadă complet, dincolo de partea administrativă, rolul complex şi atât de provocator al mamei !
-Se joacă,îl învaţă, se bucură….
Litania cuvintelor repetate aduce după sine lacrimile unei înţelegeri târzii şi dureroase. Unde am fost când toate astea trebuiau dăruite ? Cui am externalizat serviciile fabricării unui omuleţ fericit ? Cui i-a spus copilul meu primul secret ? Unde să caut acum timpul trecut şi pierdut iremediabil ?

Între telefoane, laptopuri, birouri şi funcţii, uităm să păstrăm la noi esenţa rolurilor noastre în viaţă. Externalizăm fericirea propriului copil şi apoi ne miră împrietenirea lui excesivă cu device-uri unde ne caută pe noi, părinţii absenţi din inima lor înfometată de afecţiune.Uneori găsesc , fericită întâmplare, modele de bună-viaţă într-un profesor înzestrat care îi va trage pe calea învăţării, alteori îşi caută înfriguraţi afecţiunea în chipuri straine puse pe panoplia reţelelor de socializare.
Mă uit la mama din faţă mea. O întreb încet ,într-o ultima etapă de consolidare a înţelegerii :
– Ce se întâmplă cu un manager care deleagă sau externalizează toate atribuţiile sale ?
– Îşi pierde autoritatea şi respectul….

Îi privesc cum pleacă uşor, şi ştiu că abia acum timpul se va întoarce din nou, pentru a repara răni adânci din inima unui copil . Îi privesc cum pleacă şi zăresc tresaritul uşor al copilului când palma moale a mamei îi mângâie încet creştetul capului. Un tresărit, ca o uşoară şi necunoscută iubire.