Atu
nci când mă gândesc la greșeală, îmi aduc aminte de doamna mea învățătoare. Eram o fetiță slăbuță și timidă, care se străduia din răsputeri să respecte regulile impuse de lumea din jur. Nu reușeam întotdeauna și am învățat că pedeapsa este chiar după colț. Doamna mea învățătoare avea o rigla cu 3 muchii. Și pedeapsa venea peste noi sub forma loviturilor peste palmele noastre micuțe. Durea tare….și știam că fiecare rând scris greșit va durea amarnic atunci când doamna ne va verifica caietele de clasă. Îmi aduc aminte cu tristețe si revoltă cum una dintre greșeli m-a costat o șuviță de păr, rămasă în mâna doamnei învățătoare. Nu mi-a mai crescut părul în acea zonă, ca o tristă și permanentă amintire că nu trebuie să greșesc.
Am trăit multă vreme cu spaima asta în corp.
Fiecare greșeală anticipată mă durea fizic. Și greșeam, ca orice om. Dar amintirea pedepsei era acolo mereu, să mă mai pedepsească incă odată.
De aceea, întâmplarea de ieri mi-a adus o mare bucurie. Am greșit în trafic și am produs un mic accident, în care au fost implicate alte două mașini. M-am urmărit, amuzată, cum copilul din mine încerca să nege evidența, în dorința ca timpul sa se întoarcă la momentul de dinainte….momentul fără greșeală. Dar nu s-a întors, timpul nemernic m-a împins înapoi acolo unde eram: greșisem si așteptam pedeapsa. După primul moment de panică, m-am reconectat cu cea din prezent. Mi-am adus aminte că sunt o femeie matură, care poate susține consecința unei greșeli. Consecință, nu pedeapsă. Am făcut ceea ce orice adult normal trebuie să facă. Mi-am asumat greșeala, mi-am cerut scuze și am urmat calea legală pentru a le compensa celor ” răniți” micile stricăciuni.
În contextul acesta, am găsit niște persoane foarte civilizate. Am găsit niște persoane care au putut tolera ușor greșeala. Am găsit niște persoane care, în ciuda propriilor lor frustrări, au putut gestiona elegant neplăcerea. Mi-au făcut o mare bucurie, să descopăr ca iată, lumea s-a schimbat, și oamenii care greșesc nu mai sunt pedepsiți. M-am bucurat să descopăr că există oameni care pot accepta greșeli, cu amabilitate și compasiune. Câtă bucurie!
Declarația de la Poliție, dată alături de colegii mei de accident, a splălat urmele lăsate de doamna învățătoare. Am greșit și pot recunoaște asta deschis. Am greșit și știu să suport consecințe. Am greșit și știu că este inevitabil să greșim. Dar mai trebuie să găsim oameni eleganți, care să tolereze greșeala, să ne lase să reparăm, să putem avea șansa de o nouă învățare.
Ne e tare teamă de greșeală. Lumea ne vrea perfecți și este atât de greu și de obositor să fim asa!
Mai degrabă ar fi de folos să învătăm că greșeala este firească în etapele noastre de dezvoltare, că putem tolera imperfecțiunea celorlalți. Putem tolera și propria noastră imperfecțiune.
Pentru că suntem umani.
