Nevoile relaționale

De asemenea, procesul de armonizare include răspunsul la nevoile relaționale ale clientului, atunci când acestea apar în relația terapeutică. Nevoile relaționale sunt nevoile unice specifice contactului interpersonal (Erskine, 1995). Acestea nu sunt nevoile fundamentale ale vieții – cum ar fi hrana, aerul sau temperatura corespunzătoare – ci elemente esențiale pentru a îmbunătăți calitatea vieții și sentimentul de sine-în-relație. Nevoile relaționale sunt compozantele unei dorințe omenești universale de intimitate. Deși există un număr mare de nevoi relaționale, cele opt nevoi relaționale pe care le descriem în acest articol reprezintă ceea ce descriu clienții noștri în mod frecvent, atunci când vorbesc despre relațiile importante din viața lor. Unele dintre acestea au fost descrise și în literatura psihoterapeutică drept nevoi fixate care datează din copilăria mică, indicatori de psihopatologie sau transfer problematic (Bach, 1985; Basch, 1988; Kohut, 1971, 1977; Wolf, 1988) în timp ce perspectiva integrativă a lui Clark (1991) asupra tranzacțiilor empatice face o punte între conceptele de transfer și de nevoi relaționale.

Nevoile relaționale nu sunt numai nevoi din copilărie sau nevoi care urmăresc o ierarhie de dezvoltare; ele constituie compozantele relației și sunt prezente în fiecare zi a vieții noastre. Fiecare dintre cele opt nevoi relaționale se formează sau devine conștientă ca aspirație și ca dorință, în timp ce celelalte șapte rămân în afara conștiinței sau în planul secundar. Un răspuns satisfăcător din partea altei persoane cu o nevoie relațională, îi va permite nevoii presante să treacă în planul secund și să facă loc altei nevoie relaționale care va apărea în prim plan, ca interes nou sau ca dorință nouă.
Deseori, în absența satisfacerii nevoii, individul devine mai conștient de prezența nevoilor relaționale. Atunci când nu sunt satisfăcute, nevoile devine mai intense și sunt trăite fenomenologic ca așteptare, ca vid, ca singurătate enervantă, sau ca impuls intens, stare deseori însoțită de nervozitate. Neîmplinirea continuă a nevoilor relaționale se poate manifesta sub forma frustrării, a agresivității și a furiei. Atunci când întreruperile în relație se prelungesc, nevoia nesatisfăcută se manifestă printr-o pierdere de energie sau de speranță, și apare în Credințele Scenariului sub forma „N-am sa-mi găsesc pe nimeni niciodată” sau „La ce bun?”. Aceste Credințe din Scenariu reprezintă apărarea cognitivă împotriva conștientizării nevoilor și sentimentelor care se produce atunci când nevoile nu au parte de un răspuns satisfăcător din partea unei alte persoane (Erskine, 1980).

Satisfacerea nevoilor relaționale necesită prezența în contact a unei persoane sensibile și armonizate, care să poată oferi un răspuns corespondent fiecărei nevoi. Cele opt nevoi relaționale principale pe care le observăm sunt nevoile de:

1. Securitate:

adică experiența viscerală pe care o avem când vulnerabilitățile noastre fizice și emoționale sunt protejate. Acest lucru aduce experiența că varietatea nevoilor și sentimentelor noastre este firească. Securitatea înseamnă sentimentul de a fi în mod simultan vulnerabil și în armonie cu o altă persoană. Acest lucru include absența oricărei agresiuni sau oricărui pericol actual sau anticipat.

Armonizarea implică o conștiință empatică a nevoii de securitate existente în celălalt, în sânul unei relații, dar și un răspuns corespondent acestei nevoi. Răspunsul optim presupune procurarea unei securități fizice și afective în care vulnerabilitatea persoanei va fi respectată și păstrată. Acest lucru este comunicat, adesea non verbal, astfel: „Nevoile și sentimentele tale sunt normale și pot să le accept”. Armonizarea terapeutică la nevoia relațională de securitate este descrisă de clienți drept „acceptare și protecție totală”, drept comunicarea unui „respect pozitiv necondiționat” sau chiar „Pot să fiu așa cum sunt în această relație.” Armonizarea la nevoia de securitate presupune ca terapeutul să fie sensibil la importanța acestei nevoi, și să se comporte atât pe plan emoțional cât și pe plan comportamental, într-o manieră susceptibilă să aducă securitate în relație.

2. Validare, afirmare și semnificație în sânul unei relații:

Este nevoia prin care cealaltă persoană validează semnificația și modul de funcționare a proceselor noastre intrapsihice cu privire la afecte, fantasme, construcții de sens. Totodată cealaltă persoană validează faptul că emoțiile noastre reprezintă o comunicare intrapsihică și interpersonală importantă. Acest lucru include și nevoia ca toate nevoile noastre relaționale să fie afirmate și acceptate ca fiind firești.

Reciprocitatea afectivă a terapeutului față de sentimentele clientului validează afectul acestuia și oferă afirmarea și normalizarea nevoilor relaționale ale clientului.

3. Acceptarea de către o persoană stabilă, de încredere și protectoare:

Este nevoia de a respecta și de a te încrede în părinți, frați și surori mai în vârstă, profesori și mentori. Nevoia relațională de a fi acceptat de o altă persoană coerentă, serioasă și demnă de încredere reprezintă căutarea protecției și a ghidării, și se poate manifesta sub forma unei idealizări a celuilalt. În psihoterapie, o asemenea idealizare reprezintă în egală măsură căutarea protecției în fața efectului intrapsihic a Stării Eului Părinte umilitor, controlator, față de vulnerabilitatea stărilor Eului Copil. Pentru client, poate fi vorba și de o căutare a protecției față de propriile sentimente sau față de exagerarea fantasmelor.

Terapeutul protejează și facilitează integrarea afectului furnizând ocazia de a exprima, de a conține, și/sau de a înțelege funcția acestor dinamici. Măsura în care un individ caută un alt individ și speră că el/ea va fi de încredere, coerent și serios, este direct proporțională cu nevoia de a fi protejat intrapsihic, de a se exprima în deplină siguranță, de a fi conținut sau de a avea un insight salvator.

Idealizarea cuiva sau faptul de a depinde de cineva nu este în mod necesar ceva patologic așa cum pare a fi subînțeles uneori în termenul psihologic, atât de răspândit, „co-dependent”, sau după interpretarea eronată a „transferului idealizant” (Kohut, 1977), ori după jocul psihologic descris de Berne „Sunteți minunat, Doctore!” (1964). Când ne referim la diferitele modalități ale clienților de a exprima această nevoie, de a fi acceptați și protejați ca și cum ar fi vorba de jocul „Victima în căutarea Salvatorului”, riscăm să minimalizăm sau chiar să patologizăm nevoia umană esențială de relație, o relație care să ofere un sentiment de stabilitate, seriozitate și încredere.

În psihoterapie, armonizarea implică recunoașterea, de către terapeut, cel mai adesea non-verbal, a importanței și a nevoii de a idealiza, ca fiind o exigență inconștientă a protecției intrapsihice. Pentru client, o asemenea implicare terapeutică include atât sentimentul că psihoterapeutul se interesează de starea sa de bine cât și folosirea de către terapeut a sentimentului integrat de sine, ca fiind cel mai eficient instrument terapeutic (Erskine, 1982a).

Această nevoie relațională de a fi acceptat de o altă persoană stabilă, de încredere și protectoare este un motiv, centrat pe client, de a ne conduce viețile și practicile noastre de psihoterapeuți, după un cod etic și moral.

4. Confirmarea experienței personale:

Este vorba despre nevoia de a primi confirmare și se manifestă prin dorința de a fi în prezența unei persoane cu o experiență similară, care te va înțelege datorita faptului că a trăit ceva asemănător și a cărei experiență, împărtășită, va avea valoarea unei confirmări. Armonizarea se produce atunci când terapeutul pune în valoare nevoia de confirmare, revelând experiențele personale alese în mod precaut – împărtășind într-un mod atent (adică centrat pe client) – punctele sale vulnerabile sau sentimente și fantasme similare.

Afirmarea experienței clientului poate presupune, de exemplu, ca terapeutul să însoțească clientul în fantasmele lui, să le recunoască valoarea. Dincolo de felul în care clientul își definește propria istorie, spunându-și adesea „nu e decât o fantasmă!”, este indispensabilă angajarea clientului în a-și exprima nevoile, speranțele, conflictele relaționale și strategiile de protecție susceptibile de a constitui nucleul fantasmelor. Armonizarea la nevoia de confirmare a experienței trăite de către client se poate realiza prin faptul că terapeutul acceptă tot ce spune acesta. Acest lucru este valabil chiar și atunci când realul se amestecă cu fantezia, pentru că așa cum povestirea unui vis urmărește un proces intrapsihic, în același mod imaginile sau simbolurile fantasmelor au o importantă funcție intrapsihică și interpersonală. Atunci când funcția fantasmei este recunoscută, apreciată și recunoscută în valoarea ei, persoana se simte confirmată în experiența ei.

Clientul care are nevoie de o confirmare a experienței sale personale face apel la reciprocitate, un răspuns specific, diferit de cel dat unui client care are nevoie de validare la nivel afectiv, sau celui care are nevoie să fie acceptat de cineva de încredere și protector.

În niciuna dintre ultimele două nevoi relaționale amintite, împărtășirea experienței personale sau crearea unei atmosfere de reciprocitate nu reprezintă un răspuns armonizat la nevoile clientului.

5. Definirea de sine:

Este nevoia relațională care constă în cunoașterea și exprimarea faptului că suntem unici dar și în primirea recunoașterii și acceptării acestui lucru de către celălalt. Definirea de sine reprezintă comunicarea identității alese de noi înșine, prin exprimarea preferințelor, centrelor de interes și ideilor, fără umilirea sau respingerea celuilalt.

În absența unei recunoașteri și acceptări satisfăcătoare, expresia definirii de sine poate îmbrăca forme inconștiente de ostilitate, de exemplu ca atunci când persoana își începe frazele prin „Nu…” chiar daca este de acord, sau când intră mereu în competiții sau dispute. Deseori, oamenii intră în competiții pentru a-și menține sentimentul propriei lor integrități. Cu cât oamenii se aseamănă mai mult, cu atât vor forța competiția pentru a se defini.

Armonizarea terapeutică se va produce prin sprijinul constant, din partea terapeutului, al expresiei identității clientului, și prin faptul că terapeutul va normaliza nevoia de definire de sine. Acest lucru îi cere terapeutului să fie prezent și în permanent contact și să fie respectuos chiar dacă nu este de acord.

6. Nevoia de a avea impact asupra celuilalt:

Impactul fiind acesta: exersarea unei influențe care să-l afecteze pe celălalt în maniera dorită. Un sentiment individual de competență în relație vine din acțiune și din eficiență – adică, să susciți atenția și interesul celuilalt, să exerciți o influență asupra a ceea ce ar putea sa-l intereseze pe celălalt și să-l aduci pe celălalt spre o schimbare și o schimbare de atitudine sau de comportament.

Armonizarea cu nevoia clientului de a avea impact are loc atunci când terapeutul își permite el însuși/ ea însăși „impactul” (3) emoționa din partea clientului, să răspundă cu compasiune atunci când acesta este trist, să-i ofere un sentiment de siguranță când este speriat, să-l ia în serios când este furios și să se bucure când este entuziasmat. Armonizarea poate presupune solicitarea criticilor clientului la adresa comportamentului terapeutului și operarea schimbărilor necesare în urma cărora clientul să aibă sentimentul că are impact în relația terapeutică.

7. Nevoia ca celălalt să preia inițiativa:

Inițiativa se referă la impulsul de a iniția contactul interpersonal cu o altă persoană. Înseamnă să avansezi spre celălalt în așa fel încât să recunoști și să validezi importanța lui în relație.

Se poate întâmpla ca psihoterapeutul să devină obiectul unui contra-transfer indus de teorie dacă aplică în mod universal conceptele metodologice de non-gratificare, Salvare sau auto-responsabilitate. Când așteaptă din partea clientului ca acesta să preia inițiativa, se întâmplă uneori ca terapeutul să nu țină cont de faptul că un comportament care pare pasiv să fie, în realitate, expresia nevoii relaționale ca celălalt să preia inițiativa.

Pentru a răspunde la nevoia clientului, este necesar uneori ca terapeutul să preia inițiativa dialogului, să-și părăsească locul pentru a veni să se așeze lângă client sau să-i telefoneze între ședințe. Deschiderea terapeutului de a iniția un contact interpersonal sau de a-și asuma responsabilitatea celui mai mare aspect al terapiei normalizează nevoia clientului ca altcineva să se îndrepte spre el.

8. Nevoia de a exprima iubire:

Iubirea este adesea exprimată printr-o stare de gratitudine liniștită, de recunoștință, prin afecțiunea oferită sau prin ceea ce facem față de cealaltă persoană. Importanța nevoii relaționale care constă în a oferi iubire – indiferent că e din partea copiilor față de părinții lor, față de frați și surori, profesori, sau din partea clientului față de terapeut – este deseori neglijată în practica psihoterapiei. Când exprimarea dragostei este în impas, expresia sinelui-în-relație este zdruncinată. Se întâmplă mult prea des ca psihoterapeuții să trateze exprimarea afecțiunii – din partea clientului – drept manipulare, transfer sau violarea unei granițe ale neutralității terapeutice.

În ceea ce-i privește pe clienții pentru care absența de satisfacție a nevoilor relaționale este cumulativă, ei necesită o armonizare coerentă, de încredere și o implicare a terapeutului care echilibrează, validează și normalizează nevoile relaționale și sentimentul aferent.

Traumatismele cumulative (Khan, 1963) provenind din lipsa de satisfacere a nevoilor, pot fi abordate prin prezența susținută și în contact a psihoterapeutului, și li se poate răspunde în sânul relației terapeutice.