Implicarea terapeutică care include recunoașterea, validarea și normalizarea, cât și prezența, scade procesele defensive interne. Recunoașterea clientului de către terapeut începe printr-o armonizare la afectul clientului, la nevoile sale relaționale, la ritmul său și la nivelul său de funcționare, în termeni de dezvoltare.
Prin sensibilitatea sa la nevoile relaționale sau la exprimarea fiziologică a emoțiilor, terapeutul poate ghida clientul spre conștientizarea și exprimarea nevoilor și sentimentelor sale, sau îl poate aduce să admită că sentimentele și senzațiile fizice pot fi amintiri – poate singurul mod disponibil de a-și aminti. În numeroase cazuri de eșec în relație, nevoile relaționale ale persoanei sau sentimentele sale nu au fost recunoscute, și poate fi necesar clientului, în cursul psihoterapiei, să fie ajutat să capete un vocabular și să învețe să verbalizeze aceste nevoi și sentimente. Recunoașterea senzațiilor fizice, nevoilor relaționale și sentimentelor, îl va ajuta pe client să-și revendice propria sa experiență fenomenologică. Acest lucru include o altă persoană receptivă care să cunoască și să comunice subiectului existența mișcărilor non-verbale, tensiunilor musculare, afectelor sau chiar a fantasmelor.
Confruntările ocazionale și binevoitoare, atent alese, constituie de asemenea o parte a recunoașterii. O confruntare înseamnă o afirmație sau o întrebare folosită de către terapeut pentru a aduce în conștiința clientului, decalajul dintre percepțiile și comportamentele sale, sau dintre credințele Scenariului său și evenimentele reale.
(Erskine, 1982b, 1991b). Atât pentru client cât și pentru terapeut, scopul confruntării este recunoașterea existenței, apoi semnificația comportamentelor, întreruperilor contactului, sau credințele scenariului. Pentru client, utilitatea confruntării este legată de descoperirea funcției psihologice a comportamentului sau a reacției defensive, și de validarea, de către terapeut, a semnificației sale arhaice. Confruntările nu sunt eficace decât dacă sunt făcute cu respect, fără a umili, în așa fel încât clientul să experimenteze că starea sa de bine a crescut.
Poate că a existat o vreme în viața clientului, când sentimentele sale și nevoile sale relaționale au fost recunoscute dar nu au fost validate. Validarea îi transmite clientului că afectul său, defensele, senzațiile fizice sau schemele comportamentale sunt legate de ceva semnificativ din experiența sa. Validarea creează o punte între cauză și efect; ea dă valoare idiosincraziilor individuale și felurilor de a fi în relație. Pentru client, ea scade posibilitatea de a se îndepărta de sau de a a-și nega, interior, semnificația afectelor, a senzațiilor fizice, a amintirilor sau a viselor. Ea susține clientul în valorizarea experienței sale fenomenologice și în comunicarea transferențială a relației care îi este necesară, ceea ce are ca efect creșterea stimei de sine.
În ceea ce privește normalizarea, ea vizează să schimbe felul în care clienții și ceilalți își clasează sau își definesc propria experiență interioară, sau tentativele comportamentale de a ieși dintr-un impas, plecând de la o perspectivă patologică, sau fondată pe „ceva nu e în regulă cu mine”, pentru a trece la o perspectivă care respectă încercările arhaice de rezolvare a conflictelor.
Poate fi esențial ca terapeutul să contra argumenteze mesajele societății sau mesajele parentale de tipul „ești un idiot dacă îți este frică” cu „oricui i s-ar fi făcut frică în această situație”. Toate flash-back-urile, fantasmele bizare și coșmarurile, la fel ca și alte momente de confuzie, panică și atitudinile defensive sunt fenomene normale atunci când facem față unor situații anormale. Este imperativ ca terapeutul să comunice clientului că trăirea lui este o reacție defensivă normală – o reacție pe care mulți oameni ar avea-o dacă ar trăi experiențe de viață similare.
Prezența este oferită prin reacțiile continue și armonizate ale terapeutului la expresiile verbale și non-verbale ale clientului. Ea intervine atunci când comportamentul și comunicarea psihoterapeutului respectă și crește integritatea clientului. Prezența include receptivitatea terapeutului la afectul clientului – adică primirea impactului emoțiilor, acceptarea stării de emoție rămânând în același timp pregătit să răspundă impactului emoțiilor clientului fără să devină angoasat, deprimat sau furios. Pentru terapeut, prezența este o expresie a contactului intern și extern. Ea comunică faptul că terapeutul este responsabil, de încredere și că orice client se poate baza pe el. Forța transformatoare a psihoterapiei orientată –pe- relație este posibilă datorită prezenței depline a terapeutului. Prezența descrie felul în care terapeutul va oferi o relație interpersonală sigură. Mai mult decât o simplă comunicare verbală, prezența este o comuniune între client și terapeut.
Prezența crește atunci când terapeutul se detașează de propriile nevoi, sentimente, fantasme și speranțe și când se așează în locul și în rolul clientului. Prezența presupune, în egală măsură, și opusul detașării, adică știința de a fi în plin contact cu propriile reacții și cu propriul proces intern. Viața terapeutului, nevoile sale relaționale, sensibilitatea, teoriile, experiența sa profesională, propria sa psihoterapie și lecturile sale, toate acestea vor forma reacții unice față de fiecare client. Prezența implică, din partea terapeutului, ca în același timp, să contribuie cu plinătatea experiențelor sale în relația terapeutică, să se detașeze de sine și să se centreze pe trăirile clientului.
De asemenea, prezența include și capacitatea terapeutului de a-și permite să fie manipulat și modelat de client, atunci când lucru îl ajută pe client în exprimarea sinelui. Clienții se vor juca cu noi, psihoterapeuții eficienți, și vom deveni întru totul argila care va fi frământată și modelată pentru a se ajusta la exprimarea lumii intrapsihice a clientului, spre crearea unui nou sentiment de sine și a unui sine-în-relație. (Winnicott, 1965)
Implicarea terapeutului prin tranzacții care recunosc, validează și normalizează experiența fenomenologică a clientului, sistemul său de organizare și integritatea sa, este antidotul pentru toxicitatea relativă a necunoașterii existenței, a semnificației sau a responsabilității de a rezolva rupturile relației-în- contact. Prezența concretă și armonizată a terapeutului va contrabalansa necunoașterea clientului a propriei sale valori (Erskine, 1994).
