Când lucrez în cabinetul de terapie, eu nu văd sufletul chinuit al persoanei care stă pe canapea. Reușesc să văd, undeva adânc, undeva unde nici persoana însăși nu vede, acel mic început de putere și bucurie. Și apoi, tot ceea ce am de făcut este ca împreună, simbiotic, eu și clientul, să dezvăluim și să aducem la suprafață acea minunată operă de artă care înseamnă sinele interior.
De multe ori, ne ascundem adânc sub o carapace groasă, menită să ne apere de suferința care poate exista în exterior. Temători, șovăitori și nesiguri, ne putem hazarda uneori să scoatem capul pentru a observa, doar observa, viața care trece pe lângă noi. Și apoi ne întoarcem în casa noastra sigură, carapace grea însă primitoare, unde durerea nu poate intra. Și ducem așa, ani și zile….carapacea după noi, vigilenți și prudenți. Nu e rău….e greu, însă ne protejează.
Pentru că altfel, oare ce am fi ? Oare cum am fi ? Oare cum am putea descoperi partea aceea adâncă, vulnerabilă și totuși puternică din interior, ascunsă adând sub coaja tare a armurilor învățate? Oare cum am putea noi trăi și supraviețui așa goi, dezveliți și sensibili? Fugim de trăiri, fugim de simțire, alungând odată cu durerea și bucuria de a trăi.
Oricând ne putem opri și apoi sculpta în noi, în blocul de emoții amorfe, nedefinite și uneori amorțite. Putem ciopli credințele vechi, gândurile care nu ne mai ajută, suferințele care aparțin trecutului.
Oricând putem renunța la carapacea grea a negării. Și chiar acum am putea să lăsăm ochii minții să vadă în interior, adânc și difuz, ființa magică care suntem. Dezgoliți de surplusul blocului de marmură, ne putem dezvălui curajoși, așa puternici, semeți, liberi și fericiți.
Orice statuie magnifică a fost cândva un bloc amorf de piatră.
Orice ființă umană se poate recrea, reinventa, elibera. Un bloc de piatră, o daltă și un artist…nimic mai mult….
