Trauma de doliu

Atunci când tata a murit,nu am simţi mare lucru. Îmi amintesc ziua frumoasă de vară, cu căldura ei deja stinsă, îmi amintesc cortegiul funerar pe care l-am însoţit până la cimitir şi apoi acel ritual al îngropării trupului celui ce fusese, atâta timp, tatăl meu. Parcă văd şi acum mulţimea de oameni care mişuna în jurul nostru, al familiei, insă singura senzaţie pe care o încercam era un mare gol, o imensă gaură neagră în care se ascunseseră adânc sentimentele. Acum ştiu că aceea era prima etapă dintr-un şir, care trebuiau să ma ducă către doliul după tatăl meu. Nu ştiam atunci….

În prima fază, tata exista încă acolo, în casa părintescă, gata oricând să îmi răspundă miilor de întrebări pe care i le puneam. Mereu avea răspuns…şi după moartea lui, am refuzat sa cred că trupul lui nu mai există, că vocea lui nu se mai aude. Într-o zi, şi mirosul lui a dispărut din casă. A fost foarte dureros. Aşa de tare durea, încât vreo câţiva ani am refuzat să accept moartea lui. Nu plângeam, nu vorbeam despre el, nu făceam decât să fug de orice confruntare cu moartea. A lui sau a mea. Pentru că simţeam că odată cu el murise şi o parte din mine, murise copilul care credea că oamenii sunt veşnic tineri şi nemuritori. Nu am putut plânge, pentru că in prima fază ingheţăm şi negăm.

Apoi, după 6 ani, într-o zi aproape la fel ca cea din vara respectivă, dezgheţul a venit peste mine, sub forma unei sirene a ambulanţei, care a trezit în mine conştientizarea dispariţiei lui – iată, tata nu mai este….Şi valuri de frică, groază şi panică m-au însoţit alţi câţiva ani…În ciuda investigaţiilor medicale, nu mi se găsea nici o boală, insă eu eram din ce în ce mai slăbită, mai lipsită de energie şi sens. Acum ştiu că erau etapele de frică şi depresie din trauma de doliu. Atunci doar sufeream.

Travaliul meu de doliu a durat mult, foarte mult şi cu greu am reuşit să accept şi să ma vindec. Pentru că pierderea cuiva drag ne pune pe noi înşine faţă în faţă cu propria noastră vremelnicie, ne lasă fără ataşamentele atât de puternice. Şi ne doare tare ruperea acestor relaţii importante, şi ne provoacă să gasim noi relaţii sau noi sensuri. Unii le găsim mai repede, altii mai lent sau deloc.

Eu m-am vindecat greu, şi numai cu ajutorul unui psihoterapeut profesionist, şi îmi pare rău că am irosit ani în suferinţă, singura justificare a mea fiind aceea că in acele vremuri nu erau prea multi psihoterapeuti. Acum ştiu că fără ajutor, poţi să zaci în bezna suferinţei ani grei, dureroşi şi fără speranţă.

Trauma de doliu este o suferinţă reală, chiar dacă uneori o negăm, numai pentru a rezista durerii. Mulţi dintre noi o pot traversa normal, în cele 6 luni acceptate ca fiind fireşti. Alţii rămân agăţaţi într-o lume necunoscută, populată de cele mai negre gînduri şi emoţii.

Această suferinţă se inchide numai trecînd prin toate etapele normale de vindecare- negare, furie, negociere, tristete, acceptare si vindecare.

Nu-i uşor. Dacă ai nevoie de un ghid în aceasta călătorie, eu sunt aici pentru a te ajuta. Nu evita şi nu ezita. Fă-o pentru tine!